În viața fiecărui părinte, mai devreme sau mai târziu, vine un moment în care, șocat, descoperă prima minciună a copilului său. „Aoleu, cum a putut să mă mintă? Mereu am avut încredere în el, l-am învățat numai lucruri bune, dar el m-a dezamăgit…”, cam asta îți poate trece prin cap când te confrunți cu minciunile copiilor, considerând că este un act rău intenționat, care pune sub semnul întrebării toată relația voastră.
Chiar dacă se mai întâmplă, de regulă, până la vârsta de 4 ani, copiii nu știu deloc să mintă. Nu au gândirea logică suficient de dezvoltată pentru a veni cu o schemă de înșelăciune, nu au capacitatea de a privi lucrurile din punctul de vedere al altei persoane și nu au imaginația suficient de dezvoltată pentru a veni cu detalii inexistente. Au dificultăți în a distinge realitatea de imaginație, sunt ușor distrași și uită ce au făcut sau spus. Uneori, copiii confundă cauza și efectul sau conectează două situații sau evenimente incompatibile.
Copiii de 4-5 ani își pot imagina deja ceva ce în realitate nu s-a întâmplat, dar nu își dau încă seama că, spunând o minciună, încalcă standardele morale. La această vârstă, imaginația copiilor începe să se dezvolte rapid și nu-i costă nimic să confunde ceea ce s-a întâmplat cu adevărat cu ce și-ar fi dorit el să se întâmple.
La rândul lor, adulții se sperie foarte tare de acest lucru, confundând fanteziile copilului cu minciuni. Dar acestea sunt lucruri complet diferite.Pentru cel mic, totul poate fi un joc, în care el însuși devine eroul propriilor povești, în care poate încerca diferite roluri, imaginându-se mai puternic, mai curajos și mai bun.
Toate acestea sunt absolut necesare pentru dezvoltarea sa normală și deplină. Iar imaginația și ingeniozitatea sunt dovezile unei minți pline de viață și a unei inteligențe dezvoltate. Imaginația este una dintre calitățile valoroase ale unei persoane, nu trebuie distrusă, ci îndreptată în direcția corectă. Și dacă azi copilul tău spune din nou o poveste inventată, nu te grăbi să-l învinovățești, este mai bine să spui: „Ce poveste minunată, hai s-o scriem, s-o ilustrăm și vom obține o carte.”
Copiii sunt atât de captivați de fanteziile lor, încât ei înșiși cred în realitatea lor. Și chiar cuceresc și alți copii cu astfel de bazaconii și sunt mai populari în grupurile lor decât colegii lor sinceri. Astfel de copii au, de obicei, mai mulți prieteni și uită rapid de conflicte.
Ascultând poveștile copilului, poți determina cu ușurință de ce are el nevoie în acest moment. Până la urmă, un copil vorbește despre ceea ce visează. Din aceste relatări puteți afla multe despre nevoia, caracterul și percepția copilului, deoarece multe provin din dorințele subconștiente ale minții lui.
Dar, tot în această perioadă, apare o minciună complet diferită de rolul imaginației lui – una reală și intenționată. După 4 ani, copilul începe să înțeleagă de ce a fost pedepsit sau lăudat, ce este bine făcut și unde a greșit. Și apare dorința de a repeta o situație plăcută, descoperind una dintre cele mai simple modalități – înșelăciunea. Între 4 și 8 ani, majoritatea copiilor poate distinge clar fanteziile de realitate. Copiii încep să înțeleagă că minciuna este rea nu pentru că adulților nu le place, ci pentru că oamenii nu se pot baza pe un mincinos, nu au încredere în el și nu vor să fie prieteni cu el.
Principalele motive pentru care un copil poate să mintă:
- Frica
Copilul minte pentru că îi este frică de pedeapsă. El își recunoaște greșeala până când începe să fie pedepsit pentru acea faptă. Dacă un copil tace când îl întrebi „Tu ai făcut asta?”, înseamnă că a simțit pe pielea lui pedeapsa. Această tăcere este, de fapt, prima lui minciună. Încă nu poate să vină cu o poveste cu care să se justifice și tot ce poate face este să tacă, să plângă sau să nege realitatea.
Comportamentul copilului se poate datora faptului că părinții sunt prea duri sau inconsecvenți în comportamentul lor. Copilul nu se ridică la nivelul așteptărilor lor și nu-l pot accepta așa cum este. De aceea, cel mic este forțat să recurgă la minciuni de dragul autoconservării. Aceste minciuni duc la pierderea încrederii tale în el, iar el este dominat de frică și de aceea nu-și spune adevărul.
- Prea multe restricții
Dacă adulții îi spun mereu copilului „NU”, acesta, având atâtea interdicții și ispite, va recurge la viclenie. Și, astfel, minciuna devine o modalitate de a obține ceea ce-și dorește și nu poate obține în niciun alt mod.
- Dorința de a primi iubire și laude
Copilul începe să se laude cu succese inexistente, minte, le înfrumusețează pe cele existente pentru a obține admirația părinților. De obicei, părinții unor astfel de copii cer prea multe de la ei, cei mici nu fac față și atunci încep să mintă.
- Dorința de a se afirma
Din dorința de a arăta extraordinar în ochii adulților sau a altor copii, ca un răspuns și la succesul colegilor, copilul poate vorbi despre faptele sale imaginare, bogăția părinților, meseriile lor, ceea ce este în realitate un semn al stimei de sine scăzute.
În general, cei din familiile defavorizate mint mai des. Le este, pe bună dreptate, mai dificil să concureze cu semenii lor când vine vorba de haine, studii, jucării, călătorii, activități de agrement interesante și se străduie să-și mențină statutul cu minciună.
- Pentru a-și ascunde emoțiile
Foarte des, cauza minciunilor copiilor este dorința adulților de a crește o persoană politicoasă, bună, acceptată. Cu cele mai bune intenții, părinții își învață copilul să-și ascundă emoțiile și nu le permit să vorbească întotdeauna despre sentimentele sau nevoile lor. De exemplu, când un copil spune că nu-și iubește fratele, el este mereu apostrofat: „Nu poți spune asta!”. Sau dacă merge într-o vizită și i se face foame, nu are voie să ceară de mâncare ca să nu pună gazda într-o poziție stânjenitoare. De asemenea, nu are voie să spună când cineva este gras, urât, ciudat, bolnav sau nepotrivit îmbrăcat.
- Mândrie rănită
Dacă un copil nu poate răspunde agresorilor săi, el poate inventa povești în care arată ca un erou. Astfel de povești au un efect psihoterapeutic și îl ajută pe copil să facă față realității. “M-am întâlnit cu cinci hoți și i-am bătut pe toți că eu știu karate!”
- Exemplul adulților
Când părinții promit și nu se țin de cuvânt, iar cuvintele nu corespund întotdeauna acțiunilor lor și realității, copilul poate considera că așa este normal și face la fel. Doar că, ziua în care el descoperă că a fost înșelat va marca sfârșitul autorității părintești. Din această zi, el își va permite să facă același lucru. Nu uitați, imitația este unul dintre cele mai importante moduri în care un copil învață, iar părinții sunt modelele principale.
- Pentru a proteja sau a nu jigni un apropiat
Se mai numește și „minciună albă”, la care aderăm și noi adulții cam 90% din timp, pentru că așa este societatea construită și pe asta se bazează regulile de bună creștere. Rareori ni se mai întâmplă să spunem tot ce gândim despre o persoană, mai ales când vrem s-o protejăm. Minciunile albe sunt o abilitate socială și uneori se dovedesc a fi cel mai bun curs de acțiune. Frecvența unor astfel de minciuni contează, pentru că într-o zi poate deveni singura modalitate de a stabili contacte sociale, ceea ce nu este întocmai bine.
- De necaz sau supărare
Copiii sunt conștienți de faptul că minciuna îi irită pe adulți și, uneori, vor să-și înfurie părinții, chiar dacă trebuie să îndure pedeapsa. O pot face și pentru a ieși în evidență, dacă are parte de puțină atenție din partea celor dragi.
Ce să faci dacă un copil te minte?
Dacă descoperi dintr-o dată că fiul tău ți-a spus o minciună, nu ar trebui să țipi imediat la el, să-l cerți, să-l interoghezi la sânge, ca „adevărul lui” să-l doară. O reacție agresivă față de el atunci când a spus o minciună nu face decât să-i exacerbeze dorința de a ascunde sau de a distorsiona în continuare informațiile pentru a evita pedeapsa.
Iată ce poți face în momente ca acestea:
-
Nu te preface că crezi ceea ce-ți spune
Atrage-i atenția că informațiile pe care ți le-a zis ți se par îndoielnice, oricât de inofensive ți s-ar părea. Încearcă să ai cu el o conversație calmă și rezonabilă, fără tonuri ridicate. Spune-i copilului despre sentimentele pe care ți le-a provocat, ascunzându-ți adevărul.
El trebuie să audă de la tine și să vadă că ești sincer supărat. Atitudinea părintească față de minciună ar trebui să fie destul de clară și definită, dar fără să-l umilești, interoghezi sau judeci.
Trebuie să înțeleagă că părinților chiar trebuie să le spună întotdeauna adevărul pentru a ști cum să acționeze și cum să-l protejeze sau cum să găsească o ieșire din situație.
-
Asigură-te că este o minciună
Copiii mici nu văd întotdeauna diferența dintre realitate și fantezie. Dacă încearcă să te convingă că un monstru a făcut dezastrul din cameră, nu este deloc pentru că vrea să te mintă pentru a evita responsabilitatea, ci mai degrabă pentru că viața este un mare loc de joacă pentru el.
-
Analizează ce îl împiedică pe copilul tău să fie sincer
Oare de ce îți ascunde anumite fapte? La care dintre motivele de mai sus se încadrează? Poate îi este frică sau poate nu vrea să te supere… Poate trebuie să schimbi ceva la tine ca să deveniți mai apropiați, mai deschiși și, pur și simplu, nu se va simți presat să te mintă.
-
Fii pregătit să-l asculți
Dacă vrei să-ți înveți copilul să fie deschis și sincer, atunci trebuie să fii pregătit să-l asculți uneori adevărul amar și nu doar ceea ce îți convine. Ți se pot „reproșa” multe de către un copil sincer. Poți afla despre unele greșelile de-ale tale la care nu te-ai fi gândit. Fie că petreci prea puțin timp cu el, fie că stai prea mult la serviciu sau pe telefon.
-
Ține-ți întotdeauna cuvântul și fii un exemplu pentru el
Dacă nu-ți poți respecta promisiunea, explică-i copilului de ce nu poți și cereți scuze. Copiii, chiar și cei mai mici, sunt foarte atenți! Ei văd, simt și înțeleg că sunt mințiți. Este clar că, fiecare persoană are imperfecțiuni în comportament, dar acestea nu trebuie cultivate. Trebuie să ne educăm! Părinții care nu vor să transmită copiilor obiceiurile lor proaste trebuie să înceapă să lucreze pentru a le eradica. Un exemplu personal demn este cel mai eficient mod de educație.
-
Susține-l când spune adevărul
Oricât de gravă ar fi fapta, nu-l pedepsi când îți zice ce a făcut. A fi sincer și deschis este onorabil și te face puternic, nu vulnerabil. Transmite acest gând copilului tău și încurajează-l să spună adevărul. Nu-l pedepsi sub nicio formă până nu îți dai seama de motivele minciunii. Copiii care sunt pedepsiți fizic pentru minciună încep să mintă și mai des. Aceasta devine o modalitate pentru ei de a supraviețui.
-
Iubește-l profund și necondiționat
Arată-i copilului tău cât mai des că îl iubești, că poate conta pe tine indiferent de greșelile pe care le-ai făcut. El trebuie să știe că, dacă se împiedică de un obstacol, va fi sprijinit și ajutat să facă față situației. Treptat, teama lui de eșec și greșeli va dispărea, iar în timp, minciuna va înceta să mai fie o modalitate de a se proteja.
-
Consultă un psiholog
Dacă minciuna devine incontrolabilă, strică relațiile cu ceilalți și este însoțită de alte tulburări de comportament, cum ar fi nesupunerea demonstrativă și agresivitatea, este logic să consultați un psiholog pentru copii. Nu totul depinde întotdeauna doar de părinți.
***
Adesea, minciunile copiilor semnalează că nu totul este în ordine în relațiile de familie. O minciună servește doar unor nevoi nesatisfăcute ale copilului. Și până când un adult nu înțelege ce se află în spatele minciunii lui, nu are voie să-l pedepsească.
Dacă te gândești de ce oamenii mint, realizezi că este vorba despre un singur lucru: toată lumea își dorește cu ardoare să mulțumească oamenii și să fie iubiți. Exact ce își dorește orice copil! Poate, înainte de a-l acuza sau pedepsi, ar trebui să refaci relația cu el, să petreci mai mult timp în familie, să-i arăți că-l iubești și să-l accepti așa cum este.
Fiți foarte, foarte atenți la ceea ce transmiteți. Dacă un copil este martor la neadevărul tău, chiar dacă nu-l privește pe el însuși, cu siguranță va trage concluzii și va considera că poate și el să facă la fel.