Sophia, Cristina, eu. Toţi trei formăm un cerc, un inel, care funcţionează doar în această componenţă. Nu am crezut asta până ieri. Am stat separaţi, dar, parcă, ieri, a fost mai rău ca oricând.
Cristina s-a operat la genunchi, v-am povestit zilele trecute motivul. Operaţia a decurs perfect, astăzi, a început şi recuperarea. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre legăturile dintre noi.
Eu şi Cristina putem sta separaţi, suntem adulţi, gândim altfel. Dar Sophia, departe de noi, suferă foarte mult, mai ales când lipsim amândoi.
Ieri nu ne-a văzut, Cristina fiind uşor „ocupată”, iar eu stând pe lângă ea. Din spusele bunicii, pitica a fost mai agitată ca oricând. Ne-a dus dorul, a strigat „mama” şi „tata” intreaga zi.
Iar momentele în care am vorbit cu ea la telefon au fost răvăşitoare pentru toţi trei. Ştiu, veţi spune că exagerez, mai ales că a fost vorba de o singură zi. Sunt doar foarte sincer. Asta am simţit şi despre asta vă povestesc.
Eu mi-am mai „ostoit” dorul de Sophi în această dimineaţă. Am văzut-o vreo oră, ne-am pupat, am luat micul dejun împreună. Acum m-am întors la Cristina.
Sunt, însă, curios cum rezistă ele, mai ales că mai sunt vreo patru zile de spitalizare. Să o aduc pe Sophia în vizită la mama ei nu e o soluţie pentru că aş expune-o unor viruşi intraspitaliceşti.
Noi avem doar cinci zile de „separare” şi ne e greu. Mă gândeam, însă, la părinţii care îşi văd foarte rar copiii. De exemplu la cei plecaţi în străinătate. În căutarea unor venituri care să le asigure un viitor copiilor lor, sacrifică totul. Se sting de dor şi suferă enorm. Dar nu au alte soluţii.
Cum credeți că se simt aceşti părinți aflați departe de copiii lor?