Da, am fugit! Cu emoții că ne prinde, cu frica trezitului de dimineață, cu somnul în vene, cu lenea care ne-a pătrus, am fugit de acasă!
Până să îl avem pe cel mic, plecam când doream, veneam când pofteam, ne permiteam să n-avem chef să facem lucruri, ne permiteam aroganțe de un somn de o oră pe noapte, ne permiteam tot ce ne poftea inima.
De când am devenit părinți, însă, asta cu permisul a devenit un mare lux! Mare de tot! Cunoașteți sentimentul, nu?
Ei bine, zilele trecute, am fost invitați la o petrecere surpriză. La orele 21.00, trebuia să ne prezentăm într-un loc. Evident… n-am ajuns… Ca de obicei fii-miu ne-a dat toate planurile peste cap.
Am anunțat-o pe soață de eveniment, obligat forțat am zis că orice ar fi, mergem.
-Îl lăsăm cu bunica și aia e. Mergem. Îi spun.
-Știi cum facem? Se uita pe geam cu o privire din care am înțeles că pune ceva necurat la cale.
-Cum facem?
-Îl obosim. S-a întors spre mine când a spus asta și vocea ei părea dintr-un film horror. :)). Vezi? Ninge.
N-am apucat să spun nimic că am și auzit-o:
-Iubitu’, mergem afară la zăpadă? Uite, ninge! Hai afară la zăpadă, hai un om să construim!!!
A apucat-o și cântatul, l-a îmbrăcat pe pici în mare viteză, mai avea puțin și mă îmbrăca și pe mine.
În timp ce coboram scările îmi spune:
-După joaca asta, să vezi cum doarme! Ca un prunc! Și se culcă și devreme!
Fii-miu, mai nou, nu e prieten cu somnul decât după orele 23…
Ne-am bulgărit, ne-am alergat, ne-am trântit în zăpadă, ba chiar am construit și un Olaf. L-am lăsat să adune cu „locopata” lui câtă zăpadă a vrut și cred că am stat afară vreo două ore. Când am intrat la căldură, eram înghețați.
-Stai să vezi că cere cina și nani! o aud.
Să vezi și să nu crezi că zăpada și frigul l-au activat mai ceva ca un energizant. Noi oricum eram pregătiți să îl lăsăm în grija bunicii așa că eram relaxați.
Pe la orele 20.00, apare bunica fericită toată că stă cu nepotul. A mea fuge să se îmbrace, eu după ea. S-a prins puștiul că vrem să rupem ușa și să vezi supărarea lumii ce s-a pus pe el.
Se ținea de piciorul soaței ca mușchiul de copac. Se uita în ochii ei și îi spunea:
-Te og, mama, nu pec. Nu pec. Nu așă Adu igur… (Te rog, mama, nu pleca. Nu îl lăsa pe Adu singur.)
A mea s-a înmuiat toată și evident nu am mai plecat…
-Hai, că nu mai durează mult și se culcă.
I-am făcut baie mai devreme decât de obicei, a mâncat, s-a mai jucat puțin și la 22 era în pat. La cât a adormit????? 00.00!!!!!!!! Zici că ne făcea în ciudă. Zici că ne spunea: „Eu sunt șeful, iar voi sclavii mei!”
Da, la 12 noaptea s-a gândit el că e bine să pună geană pe geană și până nu ne-a văzut pe amandoi îmbrăcați în pijamale nu s-a lăsat.
Telefoanele ne sunau, noi băteam din picioare să plecăm că demult n-am mai ieșit … și tot așa.
După ce am înfrânt sistemul și l-am auzit pe fii-miu sforăind în ghete eram parcă epuizați. Asupra noastră ieșirea la zăpadă și-a pus amprenta.
-Mai mergem? Am întrebat-o în timp ce eram leșinați pe canapea în sufragerie.
-Da, mergem! Noi nu suntem bătrâni. Altă dată rezistam mai mult decât atât.
Mergem și ne și distrăm! Vorbea a mea ca o adevarată Xena.
Am tras în grabă ceva pe noi și duși am fost. Ce conta că era 1 noaptea? Ce conta că, în câteva ore, fii-miu se trezea cu chef de joacă? Nu mai conta nimic. Cumva trebuia să ținem steagul sus și să ne aducem aminte că încă suntem tineri. Pe de-o parte, cred, că am vrut să ne demonstrăm noi nouă că încă deținem controlul asupra vieților noastre. :))
Urmarea a fost mai tragică.
Am ajuns la petrecere și până la 5 dimineața nu ne-am întors acasă. Pe drum, ne luase deja cu frică și trăgeam la sorți care se trezește primul. A tras soața bățul mai mic așa că a doua zi s-a autointitulat – moombie. În traducere liberă, Zombie. S-a trezit la 7.45!!!
P.S: Ăștia micii au cel mai mare talent să strice planurile părinților. Al nostru ar putea ieși campion!
P.S 2: Îți mulțumesc ție, Doamne, că n-am tras eu bățul scurt că nu mai eram om! Tinerețea mea nu mai e ce a fost! 🙂