Odată cu începerea școlii, mulți părinți pun în ghiozdane nu doar penare și pachețelul de prânz, ci și foarte multă presiune.

Presiunea de a fi mai buni, de a lua note mari, de a participa la olimpiade, de fi primii.

Ce se ascunde în spatele lui „Dacă nu înveți, o să ajungi un nimeni!”

 

În cazul în care te întrebi de ce pe umerii copiilor noștri atârnă așteptări uriașe, iată 4 motive inconștiente și fără rea intenție pentru care ajungem să facem asta:

• În primul rând, ne dorim ce e mai bun pentru copiii noștri, însă uneori ne pierdem pe drum. 

În cursa spre succes și spre un viitor luminos, ajungem adesea să înlocuim încurajările cu presiune.

• În al doilea rând, îi comparăm cu alți copii.

Suntem adesea tentați să ne uităm în curtea vecinului și ajungem să ne concentrăm pe cât a luat colegul de bancă sau prietenul în loc să vedem unicitatea copilului și să-l ajutăm să devină mai bun. 

• În al treilea rând, ne temem de viitor.

Știm deja că viitorul este incert și provocator, iar asta ce poate face să ne îngrijorăm că fără o educație solidă, copiii nu pot avea suficiente oportunități.

• În al patrulea rând, vorbim despre proiecția propriilor aspirații.

Uneori, ajungem să punem pe umerii copiilor noștri dorințele noastre neîndeplinite din copilărie. Ai vrut să faci balet, dar mama te-a înscris la șah? Acesta poate fi motivul pentru care insiști ca al tău copil să urmeze un opțional de dansuri, deși poate preferințele lui sunt altele.

Astfel, în momentul în care ne vine să-i spunem copilului cuvinte grele când nu-și face temele sau vine acasă cu o notă mică, putem face un pas în spate ca să ne întrebăm care este, de fapt, motivul din spatele acțiunilor noastre.

3 expresii pe care nu ai fi vrut să le auzi de la părinții tăi despre școală

(și pe care să nu i le spui nici tu copilului)

1. „Dacă iei notă mare, îți iau telefon.”

Mita (sau recompensa) e una dintre cele mai populare metode prin care părinții cred, cu cele mai bune intenții în suflet, că își motivează copiii să fie mai cuminți sau mai buni la școală. 

Doar că recompensele sunt pentru motivație ce este rugina pentru fier. 

Cum arată mita:

Fizică: le oferim bani, telefon nou, bicicletă sau PlayStation ca să treacă clasa cu bine sau să ia o medie mare, ori un loc bun la un concurs de karate sau pian. 

Emoțională: le oferim laude doar atunci când iau note bune sau le spunem „Te iubesc!” doar atunci când au terminat de citit o carte sau au învățat o poezie cu multe strofe. 

Și poate și tu îți spui în gând acum: „Dar ce e atât de rău să le oferim lucruri care le plac, dacă asta îi face mai buni la școală?”

Adevărul e că mita funcționează, da, dar o face pe termen scurt. Adică azi pot fi suficienți 30 de lei ca să termine un volum din Harry Potter, dar mâine va trebui să fie mai mult. Peste o lună și mai mult. 

Așa că ajungi să te întrebi: „Trebuie să-mi vând mașina ca să îl «motivez» pe copil să-și ia BAC-ul cu notă bună, dacă el așa s-a învățat?”…

… e ca și cum i-am hrăni doar cu vată de zahăr și ne-am aștepta să aibă stomacul plin. 

Acum imaginează-ți că a ajuns la facultate. 

Că e student la medicină, să spunem. 

Cine îl va „plăti” să stea nopțile să învețe, dacă el nu știe să treacă pragul greutăților, fără mită și rugăminți? 

Cine îl va împinge de la spate când tu nu mai ești acolo, ca să ajungă printre primii din an și să prindă un loc bun de practică într-un spital de top?

Iar mai apoi, ce din el va vrea să ajungă un medic deosebit, care își face meseria fără „șpagă”? Care să răspundă la mesajele speriate ale pacienților pe care îi cunoaște de puțin timp, dar față de care are o datorie umană? 

Partea bună e că putem preveni asta sau că „ce are învăț, are și dezvăț”. 

❤️ Ce să pui în locul mitei:

✔️Laudă caracteristicile și abilitățile, nu doar rezultatele. Când a terminat un puzzle mai mare, nu-i spune doar „Bravo!” ci spune-i „Cât de fain că ai avut răbdare să termini puzzle-ul ăsta greu! E mare lucru să ai răbdare, să știi.”

✔️Vorbește cu copilul despre sentimente atunci când are o „victorie”, nu despre rezultatul în sine. 

„Cum te-ai simțit când ai luat nota 10?” sau „Cum a fost când ai ieșit pe locul 3 la concurs, deși ești de puțin timp la sportul ăsta?”  

 

2. „O să ajungi să mături străzi, dacă nu pui burta pe carte!”

Atunci când copiii nu vor să fie ordonați sau să învețe, părinții ajung să critice, să compare cu alți copii mai „deștepți” sau să amenințe cu replici precum cea de mai sus. 

Doar că realitatea e că nu o fac din lene. 

Nici din nepăsare. 

Copiii se nasc toți cu dorința de a învăța, de a ști. De aici și sutele de întrebări și „De ce-uri” pe care le au când sunt mici… 

Însă există o serie de factori care duc la demotivare. 

Atât acasă, cât și la școală, ei aud astfel de cuvinte care îi blochează, aud expresii care îi trag înapoi, în loc să le dea avânt. 

Copiii sunt amenințați cu o viață grea și cu expresii de soiul „o să se aleagă praful de tine”. 

Și, în loc să-și dorească un viitor mai bun, efectul este unul opus. Ei ajung să creadă aceste cuvinte și să își spună: 

„Dacă oamenii care mă iubesc cel mai mult și mă cunosc cel mai bine nu au încredere în mine, eu de ce să am?” 

sau 

„Dacă tot mi se spune că sunt leneș, înseamnă că sunt leneș, deci hai să mă port ca un leneș…”

Când ani de zile aude aceleași cuvinte grele, creierul copilului le transformă în realitate. În realitatea lui. 

Așa că ajunge să meargă cu lehamite la joburi care nu-i plac, pentru că nu crede, în sufletul lui, că merită mai mult. Și se trezește dimineața cu dorința ca ziua să treacă mai repede. Așa că risipește ani prețioși și pierde din vedere adevăratele lui vise și dorințe. 

Mai apoi, ajunge să se critice din orice, să-și reproșeze orice imperfecțiune și să îi îndepărteze pe cei din jur, cu gândul că „Cine ar vrea să fie cu mine, dacă sunt așa nepriceput? Alții sunt mai buni decât mine [așa mi-au repetat părinții de atâtea ori când eram mic]”.

Asta nu înseamnă că trebuie să îi lăsăm „de capul lor” sau să ne prefacem că nu ne pasă de notele și rezultatele lor sau să nu le mai spunem nimic atunci când vedem că nu se pot organiza singuri și nu au „chef să învețe”. 

❤️ Ce să pui în locul amenințărilor:

✔️Să le repetăm în fiecare zi, până ajung să o creadă și ei: 

„Învață ca să fii liber! Învață ca să ajungi atât de bun, încât să te caute ceilalți și să fii tu cel care alege cu cine și pe ce sume de bani lucrezi, nu să te rogi pe la uși sau pe la interviuri să te primească ei pe tine. Învață ca să le poți oferi și celorlalți oportunități și să schimbi lumea în bine prin darurile tale.”

 

3. „O să te iubesc și mai mult dacă iei 10 pe linie!”

În continuare, te invit să îți pui următoarea întrebare: „Dacă ar dispărea notele, diplomele, premiile… cum i-am mai face pe copii să învețe?”.

Cum i-am face să-și dorească să știe din ce în ce mai mult și să devină din ce în ce mai buni într-un domeniu către care au înclinație? 

Cum îi pregătim pentru un viitor în care nu va mai sta nimeni după ei să le reamintească să vrea mai mult, să participe la cursuri de perfecționare, să „fure meserie” de la cei mai buni, chiar dacă nu primesc un premiu, o coroniță sau o diplomă pentru asta? 

Cei mai mulți părinți spun „Nu știu… Habar nu am. Noi așa am prins de la ceilalți…”

Și da, notele sunt importante, atâta vreme cât nu sunt motiv de frică și stres, ci doar un indicator al progresului școlar. Un 9 cu zâmbetul pe buze e mai valoros decât un 10 cu lacrimi.

Diplomele sunt importante, atâta vreme cât nu sunt doar ele hrană pentru stima de sine a copilului. Și trofeele au rolul lor… atâta vreme cât nu ne transformăm copilul în trofeu. 

Pentru că există o linie fină între „învață pentru tine” și „învață ca să mă mulțumești pe mine”. 

Iar acea linie o trasează fiecare părinte prin felul în care se raportează la reușitele sau eșecurile școlare ale celui mic. 

E o linie care va trasa și felul în care arată relația părinte – copil, pe termen lung, și relația copilului cu sine. 

De ce?

Pentru că reacții de soiul…

„Asta e notă?”

„Hai că nu e greu, toți copiii pot lua premiul 1!”

„Dacă nu iei medie mare, m-ai dezamăgit!” 

… aduc cu sine durere în sufletul copilului. 

Mai exact, copilul ajunge să creadă despre el că în afara notelor mari sau laudelor primite de la educatoare, învățătoare sau părinți, 

el nu este valoros. 

Că diplomele, trofeele sau notele mari îl fac demn de iubit sau nu. Așa că își va ascunde întâi eșecurile, și mai apoi se va ascunde cu totul de părinți. 

❤️ Ce să pui în locul iubirii condiționate de note mari:

✔️Spune-i că iubirea ta pentru el rămâne la fel și dacă ia 7 la teză, și dacă are 10 pe linie.

Asta nu înseamnă că îl lași „să se culce pe o ureche” când ia o notă mică. Din contră, îl poți încuraja să devină mai bun, fără vreo legătură cu iubirea pe care i-o porți.

Mai mult decât atât, atunci când vrei un copil care se pricepe la toate materiile, îi răpești șansa de a fi extraordinar la ceva la care se pricepe, către care are un talent, o vocație vizibilă. 

Și nu degeaba a circulat din om în om vorba că „elevul de 7 e acum angajatorul elevului de 10”. Pentru că acolo unde dispare presiunea de a fi mereu premiant, copiii își lasă spațiu de visare, de făcut planuri de viitor, nu de „supraviețuit încă unui  an de maraton școlar.”

În loc de concluzie… o recomandare

Subiectul „învățare” este unul provocator. 

Mai ales într-o perioadă în care copiii nu mai au „De ce-ul” din spate. 

De ce să facă tema la mate, când Google are o funcție care poate face temele în locul lor? 

De ce să deschidă cartea de istorie, când profesorul de la clasă „nu se prinde” când copiază și oricum ia notă mare la test? De ce să citească o carte și să-și dezvolte imaginația, când e plin de filme în online? 

 

Dacă vrei să primești răspunsul acestor întrebări și să știi cum să ai un început de an școlar „cu dreptul”, comandă cursul „Ghiozdănelul Curios” creat de Urania Cremene, mamă și expert în parenting. 

Pe parcursul a 35 de episoade, vei afla pas cu pas ce poți face pentru a ajunge de la „Lasă-mă! N-am chef de învățat.” la „Vreau să știu cât mai mult!”, fără mită, certuri, pedepse sau comparații. 

Comandă cursul aici: https://aap.ac/xcWD