Vrem ce-i mai bun pentru copiii noștri. Dar nu vrem, poate, prea mult și uităm de ei?

1908009_842302889117531_5404399946632689144_n

Ieri, fiică-mea a clacat! Pur și simplu! Ca un computer vechi, depășit de noile softuri, căruia i s-au supraîncălzit circuitele. A izbucnit într-un plâns teribil, cu lacrimi mari de crocodil, de parcă crocodilii ar plânge vreodată. Dar ea plângea exact cu acele lacrimi. Și nu se putea opri. Creierul ei nu reușea să le transmită afurisitelor ălora de lacrimi să se oprească. Nu o durea nimic, nu avea nicio bubă, nu o jena burtica, nimic. Doar o trezisem din somnul de prânz mai devreme. De obicei, la prânz, doarme la grădiniță și noi o luăm acasă pe la șase seara.

Eu eram la volan, ea pe scaunul ei, în spate. Și niciun cuvânt de-al meu nu o liniștea. Și câteva minute bune a plâns încontinuu, fără ca eu să o pot liniști, fără să o pot lua în brațe. Și în toate acele minute, sufletul meu murea câte puțin.

Era 15.30 și tocmai o luasem de la grădiniță, ca să o duc la orele de muzică. Plecasem din Militari, de la birou, către grădinița de pe Ștefan cel Mare, pentru a ajunge la studioul aflat la Apaca. Pentru cei care nu sunt în București, traseul ăsta înseamnă cel puțin o oră de stat în trafic, în cel mai fericit caz.

Și, de dragul fetiței mele, îl fac de două ori pe săptămână, lunea și miercurea. Pentru ea, ca ea să devină o artistă. Dar copilul nu are nevoie să știe ce eforturi face părintele lui. Nu-i trebuie.

În fiecare dimineață, o duc la grădiniță. Alte 30 de minute de stat în trafic la dus și încă 30 ca să ajung la birou. În fiecare dimineață, de luni până vineri. Dar copilul nu are nevoie de toate aceste detalii. Nu-i trebuie.

Marțea și joia, Sophia face balet. Și balet. De la 18.30, pe Calea Victoriei. Drumul meu: Militari (birou), Ștefan cel Mare (grădiniță), Calea Victoriei (balet). Altă oră pierdută în trafic. Dar cu ce o ajută pe ea să știe lucrurile astea? Nu-i trebuie.

Acesta este programul meu și al Sophiei într-o săptămână.

Grădiniță, birou, balet, muzică. Și multe ore în trafic. Împreună, în același loc, în mașină.

Și, totuși, foarte departe unul de celălalt, eu concentrat la șofat, ea, în spate, uitându-se pe geam sau jucându-se cu Didi, broasca pe care o are de la naștere și, fără de care nici n-ar putea dormi. Tată și fiică, unul lângă celălalt, dar, în același timp, doi străini.

În tot acest timp, mi-am spus că sunt un tată excepțional.Un TATICOOL.

Un părinte cu adevărat preocupat pentru viitorul copilului lui, un părinte care caută să-și ducă fiica la cele mai bune cursuri, un părinte care face eforturi imense financiare pentru a-i da cea mai bună educație, un tată care-și lasă mereu treburile lui ca să aibă grijă de cele ale copilului.

Până ieri. Când, ieri, copilul meu a clacat. „Tati, ce ai? Te rog liniștește-te! Ce ai pățit?”. Într-un târziu, după minute bune de lacrimi de crocodil și sughițuri, Sophia îmi spune, cu o voce înceată, timidă și temătoare. Temătoare pentru că ar putea să mă supere cuvintele ei.

„Tati, nu vreau să mergem azi la muzică. Vreau acasă.”

Și atunci am înțeles: ieri, copilul meu nu avea nevoie de muzică, ieri copilul meu nu avea nevoie de balet, ieri copilul meu nu avea nevoie decât de mine.

Fetița mea nu-și dorea să devină o mare artistă, deși ne exasperează cu trilurile ei. Fetița mea nu-și dorea să devină o mare balerină, deși dansează zilnic prin casă pe orice melodie aude.

Fetița mea își dorea doar liniște, doar ACASĂ.

Am virat spre casă. Am descălțat-o, i-am dat geaca jos și ne-am așezat pe canapea. Am luat-o în brațe. Și am ținut-o acolo. În liniște, minute în șir. Fără cuvinte, fără zgomote. Doar eu și ea, unul în brațele celuilalt. Așa cum trebuia să fie, de altfel. Așa cum am uitat să mai facem în ultima vreme, prea prinși între cursuri și trafic și serviciu și obligații și rutină.

Mai târziu, am hrănit-o. I-am dat lingură cu lingură din supa cu găluște, preferata ei, făcută de bunică-sa. N-a vrut să mănânce singură, deși are patru ani și se descurcă foarte bine.

I-am permis să se alinte. M-am bucurat chiar că mi-a cerut să o hrănesc eu. Pentru că asta își dorea cu adevărat și pentru că, de data asta, chiar eram acolo, doar pentru ea, îndeplinindu-i adevărata dorință din ziua aceea: să stea doar ea, cu tătuțul ei, pe canapea și să mănânce un bol de supă.

PS: Mulțumesc, Mirela Retegan, pentru versurile astea. Sunt atât de adevărate!