Ce urăsc eu cel și cel mai mult de când sunt părinte e vizita la pediatru în orice fel: el la noi sau noi la el.
Ce să vezi că a venit iar momentul să ne întâlnim… Muci, tuse, aproape tot meniul. Cumva am încercat să evit întâlnirea știind că fii-miu nu o are pe doamna doctor pe lista de preferați decât în cazuri rare și excepționale, dar, până la urmă, a ajuns “la impuse” pentru că tusea nu ceda sub nicio formă.
De regulă, pediatrul venea la noi acasă. Era foarte ok. În mediul lui, copilul se simțea ca peștele în apă, avea cumva controlul și supărările lui nu erau chiar așa puternice. Acum am fost nevoiți să mergem noi la cabinet și mă pregăteam pentru ce era mai rău. Nu vă imaginați că se lasă cu leșin, dar circul era garantat.
Ce fac? Ce fac?
Soața era transpirată toată știind ce ne așteaptă, eu la fel. În consecință, m-am apucat să-l pregătesc psihic pe fii-miu pentru vizita ce urma să o facem. Ne-am jucat cu trusa de doctor, ne-am consultat reciproc, i-am spus că mergem să povestim cu pediatrul despre dube și mașini de poliție, că va face ea hocus-pocus-preparatus și îi va trece orice urmă de tuse. În teorie, totul a funcționat perfect. Copilul era receptiv, nu spunea că nu vrea să meargă.
A venit și ziua cea mare. Ne-am îmbrăcat, am luat cu noi câteva jucării preferate și pe aici îți e drumul. Eh, când a văzut al meu că intrăm într-o încăpere unde mai sunt și alți copii și se plimbă printre ei câteva doamne îmbrăcate în halate albe s-a terminat cu șmecheria. Piciul s-a prins de schemă și a început:
-Pecăm, acum pecăm! (Plecăm, acum plecăm).
Bineînțeles, cu lacrimile în colțurile ochilor…
Cumva, cumva, am amețit toată treaba și ne-am liniștit.
A venit o asistentă la noi și ne-a spus să mergem să ne cântărim. Pfff… cine, măi? El? Niciodată! El, care acasă se cântărește mai des ca mama lui, acolo nici n-a vrut să audă. Zici că îl mânca și alta nu.
Cumva am dat-o și cu asta la pace. Mi-am dat seama că nu suntem pe drumul cel bun, că, dacă de la un banal cântar, s-a ajuns la lacrimi și suspine, ce se va întâmpla în cabinet când se va apropia doctorul cu stetoscopul de el va fi și mai rău.
Așa se face că l-am luat pe fii-miu la o poveste și i-am zis așa: (să-mi fie iertată minciuna, dar știți cum e, scopul scuză mijloacele).
-Tati, fii atent. Imediat intrăm la doamna doctor și trebuie să fim ascultători pentru că doamna doctor e cea mai bună prietenă a lui Moș Crăciun. O lăsăm să ne consulte, nu plângem și după asta îi spui ce vrei să îți aducă Moșul, că ea îi transmite. Ok?
Când a auzit fii-miu că doamna asta insuportabilă e prietenă cu Moș Crăciun, parcă a mai lăsat de la el pentru că prea îl așteaptă. De două săptâmâni, îl tot sună cu un scop precis: vrea motocicletă electrică, cu pedală, mare și roșie pe care să o conducă singur.
Buuun… Am lovit în punctul sensibil și acum așteptam să văd rezultatele.
Am intrat în cabinet și, după două secunde, am izbucnit cu toții în râs, mai puțin el. Fii-miu, de cum a văzut-o pe doamna doctor, a zis așa:
-Bună, Mociu, cutită maie cu bedală. Mesi, pa! Pup! Plus gestul aferent de pupici. (Bună, te rog să îi spui lui Moș Crăciun că vreau o motocicletă cu pedală. Merci, pa! Te pup!) și a și dat să iasă pe ușă.
Noroc cu pediatrul care a avut prezență de spirit și l-a îmbrobodit cu povești despre Moș Crăciun și cât de bună prietenă e ea cu el și așa mai departe. Fii-miu nici nu și-a dat seama că e consultat, nici nu și-a dat seama de nimic. Brusc s-a trezit că plecăm. El ar mai fi stat…
-Cum ați știut ce i-am spus afară? Că sunteți prietena lui Moșu’ și toate astea? Am întrebat-o.
-Nu sunteți primii părinți de copii mici care-mi calcă pragul… Pot să fiu și soția Iepurașului de Paște sau contabilul Zânei Măseluță.
Am plecat de acolo surprins, sincer, și îmi e foarte clar ce trebuie să aducă Moșu’.
P.S Foarte tare pediatrul nostru și îmi e tot mai clar că, pentru unele meserii, trebuie să te naști cu har. Nu merge orice pentru oricine.