Am plecat fără copil în vacanță. Știți deja. V-am povestit și aici și aici. Toate bune și frumoase, căutăm să ne simțim bine în vacanță, să vizităm lucruri noi, să degustăm bunătăți locale. Știți voi, ce face orice individ în vacanță.
Cum simțeam, însă, că vom avea mustrări de conștiință pentru că am lăsat-o pe Soph acasă, înainte să plecăm, am făcut o tâmpenie.
Bine, la acel moment ni s-a părut o idee bună. Pe urmă însă…
I-am luat Sophiei, în urmă cu vreun an, un telefon tip ceas. E o chestie foarte faină, special creată pentru copii. Am găsit-o eu prin Germania, între timp, am văzut că au început să apară și prin țară. E un dispozitiv fără internet, în care părintele introduce câteva numere predefinite, pe care copilul le poate apela oricând. Vorbește pe el pe sistemul speaker și îl poartă la mână, ca pe un ceas. E fain pentru că tu, părintele, îl poți suna oricând și afla unde este. Unele modele au chiar și GPS încorporat și îl localizezi printr-o aplicație.
Dar… și copilul te poate suna pe tine, că, doar între numerele definite, n-ai să le pui pe ale vecinilor ci pe ale voastre- părinții și rudele apropiate.
Înainte să plecăm, l-am reactivat, l-am încărcat, i-am luat o cartelă nouă. Că deh! plecam pentru prima dată în vacanță fără ea și am fi vrut să ne sune ori de câte ori i s-ar fi făcut dor de noi. În rest, știam că e bine, doar era pe mâinile bunicii.
Măi, oameni buni, dar ce dor i s-a făcut instantaneu! Doar în seara de dinaintea plecării, ne-a sunat de vreo 5 ori. Că ce mai faceți, că să-ți spun ceva, că tati, că mami. Nimic important, doar chestii mărunțele. Dar, cum în parentingul de calitate trebuie să-ți asculți copilul tot timpul, am îndurat lejer fiecare conversație, deși, sincer, se repetau cam tare subiectele de discuție.
Nu ne-am îngrozit prea tare, crezând că este o bucurie de moment, o bucurie provocată de redescoperirea „jucăriei” telefon.
Dezastru, ne-a înnebunit. În prima zi de vacanță ne-a sunat din oră în oră, fie apăsând pe tasta 1, unde era numărul lui mami, fie pe 2, unde era numărul lui tati.
Știți cât de greu îți este când te sună copilul să-ți spună că îi este tare, tare, dar tare dor de tine? E nasol tare, tare, dar tare. Mai ales că tu ai plecat fără el în vacanță.
Iar seara, înainte de culcare, când v-am spus că e cel mai intens moment al relației noastre, ne-a sunat iar. Plângea pe rupte că ea vrea să doarmă cu mami, cu noi și nu cu buni. Că nu e pregătită pentru pasul acesta, că vrea să venim repede înapoi, până adoarme ea.
Și noi eram la doar câteva mii de km depărtare. Cum teleportarea nu există, am rămas cu cioburi în loc de suflete.
A doua zi dimineață, am sunat-o pe mama, bunica Sophiei. Scurt pe doi: „Fă telefonul ăla să dispară! I s-a terminat bateria, s-a stricat, fă-i ceva!”. Deja, mama pregătise acest scenariu, pentru că și pe ea o chinuiseră lacrimile Sophiei.
Așa că, de atunci, ne auzim de două ori pe zi, cel mult, la telefonul bunicii. Așa de control, de salutare, de trimis bezele. Dar doar atât.
Este cel mai bine pentru toată lumea. Pentru că, altfel, vacanța noastră ar fi doar bocete și vaiete de ambele părți, că nici noi nu suntem stane de piatră. Și pentru că, în lipsa conversațiilor dese, copilul se ia cu joaca și cu tot programul pregătit de bunică și își mută atenția de la partea cu lipsa părinților.
Concluzia episodului: oricât de bine intenționați ați fi, dacă plecați în concediu fără copil, reduceți la minim conversațiile cu copilul. Și sub nicio formă, dar sub nicio formă, nu-i dați propriul telefon!
Între timp, în România, cineva, nu spun cine, profită din plin de dragostea bunicii. Atât de tare încât o convinge să-i cumpere și lucruri… interzise.
