Acesta nu e un articol după citirea căruia rămâi cu o stare de bine. Acesta nu e un articol de care sunt mândru, nu e o povestioară haioasă legată de fii-miu şi sper ca aşa ceva să nu mai fiu nevoit să scriu vreodată.
Am înscris copilul la grădiniţă. Asta v-am mai spus. S-a obişnuit. Şi asta v-am mai spus. Ei bine, la înscriere, doamna director ne-a rugat să scriem într-un tabel, cum e şi firesc şi româneşte, numele noastre, ale părinţilor şi instituţia în care lucrăm. Am scris frumos acolo tot ce trebuia.
După câteva zile de la completarea magică de tabel, văd o schimbare radicală. Simţeam cum cineva umblă mereu după mine cu o periuţă şi are grijă ca nu cumva vreo scamă invizibilă să mă atingă. M-am ferit, am încercat să înţeleg ce se întâmplă. Nimic. Blanck total. “Aşa s-or purta cu toată lumea. Ce drăguţ din partea lor”, mi-am zis, dar cu toate acestea ceva nu mirosea a bine.
Eh, motivul l-am aflat destul de repede atunci când mi-am dat seama că eram atât de “băgat în seamă” doar pentru locul în care lucrăm eu şi soţia. Redau parţial discuţia:
-Bună dimineaţa, îi spun directoarei la intrarea în gradiniţă.
-Vai, bună dimineaţa! Aş vrea să vorbim puţin după ce lăsaţi băiatul în grupă.
-Sigur, urc la dumneavoastră.
Am lăsat odorul în grupă şi am urcat scările până la biroul doamnei. Am bătut la uşă, educat cum sunt, şi am intrat.
-Vai, poftiţi. Nu vreau să vă reţin prea mult. Ştiu că sunteţi un om tare ocupat.
-Mda… am răspuns încurcat. “De unde o şti femeia asta cât sunt eu de ocupat?”.
–De ce am zis că vreau să vorbim… Băieţelul dumneavoastră este sclipitor. E atât de politicos, atât de gingaş, atât de minunat. E o bucurie să îl avem aici. S-a adapatat atât de repede. E un exemplu pentru toţi copiii. Doamne, şi soţia dumneavoastră e o femeie superbă!!!
Acum ştiţi cum e? Mi-a crescut puţin sufletul, că orice părinte se bucură atunci când îi e lăudat copilul dar… să fim sinceri acum. Ştiu ce am acasă.
-Doamnă, nu ştiu dacă e chiar aşa. Da, vă mulţumesc, dar ştiţi? Le are şi el pe ale lui… E răsfăţat.
-Eh, nu se poate. La cât sunteţi de ocupat dumneavoastră şi soţia mă şi mir că mai aveţi timp să vă ocupaţi şi de copil. Ştiţi? Apropo de asta, puteţi să îmi spuneţi cât m-ar costa un foişor pentru o curte de o suprafaţă mai mică?
Am uitat să spun de la început că lucrez în construcţii…
-Poftim? Întreb derutat.
-Am văzut că lucraţi în construcţii şi soţia în presă. În tabelele acelea pe care le-aţi completat.
-Ah, da… Nu ştiu acum la prima strigare, dar vă pot face un cost aproximativ după ce îmi daţi mai multe detalii.
-Ar fi minunat şi poate îşi face timp soţia şi ne face şi nouă puţină publicitate, că uite ce grădiniţă frumoasă avem. Glumesc, evident…
Nu glumea deloc. Dar deloc. Am trăit exact acelaşi sentiment pe care îl trăiam mic fiind, în şcoală.
-George, ce face tac-tu?
-E inginer!
-Repară televizoare? Că mi s-a stricat.
-Nu repară!
-Foarte bine! În Turcia merge? Aduce blugi?
-Nu, nu merge. N-a fost niciodată.
Şi, de atunci încasam câte un 4, eram mutat în ultima bancă sau mai ştiu eu ce se întâmpla.
Exact asta am trăit acum. Pe hârtia aia, am scris că lucrez la o firmă de construcţii. Nu am scris că e a mea. Puteam să fiu portarul sau “bărbatul de serviciu”. Soaţa a scris numele instituţiei în care lucrează. Putea foarte bine să fie la pază, şefă pe imprimantă sau recepţioner.
Nu am nicio problemă cu aceste posturi. Departe de mine asta, mai ales că şi noi amândoi am plecat de foarte jos în meseriile noastre. De foarte jos. Atât de jos, încât şi acum simt mirosul cafelei dis-de-dimineaţă şi încă simt presiunea care era pe mine în timp ce mă rugam să se umple odată cana şefului. Dar nu pot să nu mă întreb: dacă aş fi ocupat oricare dintre posturile de mai sus, copilul meu mai era “minunat”? Mai era el “sclipitor”? Mai era “o bucurie să îl aibă” în grădiniţa lor? Mă mai băga cineva pe mine în seamă? Probabil nu… Eram un simplu om de la pază… Soaţa, o simplă recepţioneră.
Ce contează că ne creştem copiii exemplar? Ce contează că încercăm să îi facem oameni? Ce contează? Contează eticheta. Acea etichetă pe care ţi-o pun alţii. Eşti şef? Ai o funcţie importantă? E musai să fii tratat aparte chiar dacă poate nu meriţi nici doi bani ca om. Din păcate asta e mentalitatea…
Doamne, am plecat cu un aşa gust amar de nu pot să vă spun. Mi se pare că nu ne mai vindecăm niciodată! Dar niciodată!