I-am certat, în gândul meu, de multe ori pe părinții ce și-au lăsat copiii acasă și au plecat la muncă în străinătate. Mi s-au părut egoiști. Nu puteam să înțeleg cum poți lăsa în urmă atât de ușor dragostea pentru cei mici. Pentru că nimic nu mi se părea mai important decât binele prichindeilor de acasă. Iar binele lor, credeam eu, nu era decât alături de părinți.
Dar toți oamenii ăștia, acum înțeleg, nu au plecat de egoiști. Sub nicio formă. Au plecat doar pentru că altfel nu credeau că le pot aduce bine copiilor.
Realizez acum că cel mai greu pe lumea asta este să te desparți de copiii tăi. Când pleci fără ei, lași în urmă TOTUL. Tot ce contează cu adevărat pentru tine. Și nu cred că vreunui părinte ce a ales să plece i-a fost ușor. Ba cred că s-a rupt ceva în el și că are o rană imensă, ce nu se va vindeca până nu se întoarce.
Le plânge sufletul părinților plecați departe. Și uneori plâng și ei. Dar pe ascuns, departe de copii. Pentru că, în fața celor mici, trebuie să rămână tari. Să le spună că va fi bine. Că se vor întoarce curând, că vor fi din nou împreună.
Din păcate pentru unii dintre ei, acest curând s-a transformat în ani. Iar copiii lor au devenit deja adolescenți. Și unii își urăsc părinții. Deși le-au construit case și le-au plătit școli. Acum copiii deveniți mari sunt bine. În acel sens al binelui pe care l-au gândit părinții lor atunci când au decis să plece. Deși le-au dat de toate, copiii nu le sunt recunoscători, însă, bătrânilor. Că, spun ei, n-aveau nevoie de nimic, ci doar de dragoste. Așa-s copiii! Indiferent de vârstă, față de părinții lor, vor rămâne mereu niște copii imaturi.
Vă rog, adolescenți, nu-i judecați pe ăi bătrâni! Și-au rupt sufletul și spatele pentru voi! Așa au gândit ei că va fi bine pentru voi. Atât au înțeles și au putut! Dar sunt ai voștri. Sunt părinții voștri! Iar părinții nu sunt buni sau răi. Sunt doar părinți. Și alții nu avem. Așa că e bine să-i prețuim de fiecare dată când ei sunt lângă noi. Cu bune și cu diferențe față de ce gândim noi. Dar să-i prețuim!
Eu am plecat doar pentru câteva luni. Să-mi împlinesc un vis. Familia mea mă va vizita în perioada asta. Ne vedem zilnic. Ne mai multe ori chiar pe zi. Nu aveam nevoie de o pâine pentru ziua de mâine.
Sunt, însă, părinți plecați departe care nu-și permit măcar un telefon, pentru mult timp. Adună ban pe ban ca să cumpere o cartelă să poată suna în țară. Iar atunci când o fac, deși se bucură că-și aud copiii, sunt triști că au cheltuit niște bani pe care i-ar fi putut trimite acasă.
Nu-și cumpără mai nimic de pe meleagurile alea străine. Stau mai mulți în casă și chiar în cameră. Se îmbracă doar atunci când li se rup hainele și doar de la second-hand-uri. Mănâncă prost. Și niciodată la restaurant. În toți anii ăia de pribegie, nu-și fac niciun moft. Nu se răsfață. Pentru că, în sufletul lor, e scrijelit cu sânge, că orice ban cheltuit le amână întoarcerea acasă. Că orice ban cheltuit îi ține departe de copiii lor.
Și da! Deși au plecat de acasă, lăsându-și micuții în grija altora, în fiecare zi, în fiecare secundă, se gândesc doar la ei! La cele mai importante ființe din viața lor! Pentru că îi iubesc enorm, deși au ales să le dea bunăstare și nu dragoste!