Oricât de experimentat ai fi, oricât de „umblat”, oricât de aventurier, viața te pune, din timp în timp, în fața unor experiențe care te lasă cu gura căscată. Exact așa am plecat eu după o noapte în Sunwaves. M-am simțit prea bătrân, prea rupt de realitate, prea încuiat, prea legat de societatea tradițională, prea rămas în urma modei și noii generații.
Pentru cei de vârsta mea, căci sunt convins că sunt mulți care nu știu ce înseamnă, Sunwaves este un festival de câteva zile, care a avut loc la Mamaia, în perioada lui 1 Mai. Niște corturi imense, în care se punea muzică electronică. Fiecare cort cu muzica lui, non-stop. Patru zile în care boxele și platanele nu au stat nicio secundă.
Povestea mea a început pe data de 28 Aprilie, când am ajuns în Constanța pentru o petrecere a unor prieteni. Băiețelul lor împlinea un an și ne-au invitat la tăierea moțului. Însoțit de întreaga familie, am hotărât să rămânem tot week-end-ul la mare.
A fost primul 1 Mai din viața mea pe care l-am petrecut la mare. Nu sunt loftist, nu am considerat vreodată că mă pasionează petrecerile de 1 Mai. Totuși, anul acesta m-am nimerit fix în mijlocul nebuniei.
Din întreaga listă de invitați la petrecerea privată, ne-am găsit câțiva, „mai tineri” credeam eu, care au zis să încerce o noapte în cluburile din Mamaia. Până la urmă, dacă tot ai ajuns acolo, măcar să vezi o dată în viață cum e! Ei au ales Sunwaves, pentru atmosfera mai relaxată. Habar n-aveam ce înseamnă asta.
Pe la 1 noaptea, am purces. Fetele mele adormiseră, Șerifa îmi dăduse bilet de voie (cineva trebuia să se sacrifice, că n-avea cu cine sta copilul), eram pregătit. Mi-a fost aproape imposibil să mă cobor din pat, de lângă ele, de la căldura și confortul acelea foarte familiare. Totuși, spiritul aventurii a învins. Faza aia cu „once in a lifetime”.
Am ajuns la Sunwaves, am intrat ca șmecherii, fără a sta o secundă la coada la brățări (ăsta era sistemul- contra a 50 de lei pe zi, ți se oferea o brățară, cu care, dacă o purtai, puteai intra ori de câte ori vroiai în cele 24 de ore), coadă formată de vreo sută de puștani. Adevărul e că, maturi din fire și prevăzători, trimisesem pe cineva înainte să ni le cumpere. E bună și experiența asta de viață la ceva. 🙂
Iar de aici înainte este poezie pură.
Lasere, multe lasere, zgomot, mult zgomot, bumți- bumți, mult bumți-bumți. Foarte mult. Prima oră petrecută acolo m-a șocat. Atmosfera, oamenii, stilul de dans, totul.
Pe vremea mea, parcă se auzeau mai multe melodii în cluburi. În seara aia, cel puțin mie mi s-a părut că e o singură melodie toată noaptea. Același bit, aceleași acorduri. 30 de minute, o oră, două ore. Clar nu înțeleg noul val. Apoi, oamenii. Mare parte dintre ei îmbrăcați în negru. Nu era pic de culoare. Toți în negru. Să fi ajuns la o înmormântare?! Și toți dădeau din cap. Simplu, înainte, înapoi, înainte, înapoi. Ăsta era tot dansul. Hm. Aici m-am bucurat pentru că sunt praf la capitolul dans. Dar mișcarea asta îmi ieșea și mie.
În afară de mișcarea din cap, contrastam puternic cu tot ce se întâmpla acolo. Purtam cămășă, o chestie cu ceva mai multe culori. Clar ieșeam în evidență. Ce să-i faci, dacă sunt de modă veche? Pe vremea mea, când ieșeai în oraș, căutai să te îmbraci frumos, elegant, rafinat.
Pe la 2, am plecat în Fratelli. O altă cunoștință era acolo. Am zis să văd cum e și acolo, mai ales că na! toată lumea a auzit că e fiță în Fratelli. Am stat fix 30 de minute. 20 la coadă pentru o bere, și alte 10 cât să intru și să ies, să mă strecor printre miile de oameni care stăteau ca sardelele. Erau claie peste grămadă, fiecare ținea câte-un pahar în mână și se uitau unii la alții. Nici măcar mișcarea aia din cap nu mai era aici prezentă. Doar se holbau.
Mi-am salutat din mers cunoștința și, deși purtam cămașă, ca toți bărbații de acolo, am zis că nu-i de mine. Îmi lipsea costumul cu imprimeu de palmieri pe care îl purta un domn cam de aceeași vârstă cu mine, care era înconjurat de domnișoare și avea desfăcute pe masă vreo cinci șampanii. Clar de la palmieri i se trăgea succesul!
M-am întors în Sunwaves cu gânduri mult mai bune. Oamenii ăștia chiar se distrau. Adică să dai din cap toată noaptea, chiar e senzație. Bine, nu erau dansuri latino, în doi, ca pe vremea mea, dar măcar lumea se mișca.
Chiar și sutele de puștani întinse pe jos pe nisip mi s-au părut ok. Până la urmă oamenii dăduseră din cap ore în șir și acum se refăceau, căutându-și echilibrul. M-a mirat, totuși, că toți se uitau în zare, ca și cum luna ar fi fost singurul lor reper pe lume.
Mi-a plăcut și faptul că nu prea se consuma alcool. Paradoxal, nu se consuma alcool în ditamai festivalul. Gașca noastră ce era cu paharele în mână. În rest, ici, colo, aproape pe ascuns, îl mai vedeai pe câte unul dând o bere pe gât. Cei mai mulți beau apă. Tare m-a mai mirat asta. Măi, ce generație! Să nu pună ei gura pe alcool? Fain.
Un miros ciudat m-a pus, totuși, pe gânduri. Nu, nu era transpirație și nici a parfum de Fratelli nu mirosea. Parcă am mai simțit mirosul ăsta pe străzile din Amsterdam. În fine, fiecare cu treaba lui.
Am stat vreo trei ore în total, în Sunwaves. Și, paradoxal, m-am distrat. După două beri, chiar începusem să înțeleg muzica. Era cool!
Pe la patru, am plecat. Mi-am aranjat cămașa și m-am îndreptat spre ieșire. Un puști englez mă oprește. „Hi, men, can I buy some pills from you?”. N-aveam aspirină. Cred că asta îmi ceruse, probabil îl durea capul de la prea multă bere. Mda, cu cămașa aia pe mine, clar arătam a om serios care putea avea la el ceva medicamente de dureri de cap.
I-am spus că n-am și mi-am văzut de ale mele.
În fața festivalului, câteva rulote cu mâncare, street food. Fain. Erau deschise. Mă așez la coadă să-mi comand un cârnat nemțesc. Mi se făcuse foame de atâta dat din cap. Cei șapte puștani din fața mea și-au luat pe rând cârnații, au plătit și s-au așezat pe iarbă să mănânce. Pentru ei nu a atins nimeni casa de marcat.
Dau să comand. Dintr-o dată, vânzătorul devine serios: „Dumneavoastră, ce doriți?” Al naibii, dintr-o dată eu sunt „dumneavoastră”. Puștii din față erau „bro”, „prietene”, „tovarășe”!
„Un cârnat, vă rog”. Mă fac că nu pricep. Îmi primesc imediat mâncarea însoțită evident de bonul fiscal, bătut atent de vânzătorul extrem de politicos.
Nu știu voi, dar eu clar mi-am ratat cariera. Medic sau inspector ANAF trebuia să mă fac. Și promit că, dacă mai ajung vreodată într-un astfel de loc, îmi pun tricoul negru. Mi-e teamă, însă, că atunci moda va fi alta. Ce să-i faci? Dacă nu ești tot timpul ancorat în realitatea lor, nu prea ai cum să fii de-al lor. Și oricât de liberi și de mișto ar fi, oricât de altfel ar fi, unul ca mine va fi mereu șocat. Iar ei îl vor privi ca „moșul” sau mai rău „cocalarul cu cămașă”. Generation gap! Vă sună cunoscut?