Nu ştiu dacă să râd sau să plâng.
Nu ştiu dacă să simt frică, ruşine, deznădejde sau să tratez situaţia cu umor.
Poate mă ajutaţi cu un sfat. 🙂
Ne-am îmbarcat în avion cu bagaje, copil şi “haine de scenă” şi am plecat tocmai până la Cluj la un botez. Botez important, nu aşa oricum. Nepoata noastră dragă a păşit în faţa altarului ca să fie creştinată.
Emoţii, nebunie, tremurat, lacrimi, planuri, agitaţie.
Cumva am mai trecut prin asta, când ne-am botezat prinţul, dar emoţiile au fost aceleaşi ca şi atunci. Ei bine, ne-am asigurat că bebeluşului nu îi lipseşte nimic şi ne-am apucat să ne primenim şi noi. Am luat prinţul şi l-am transformat în cel mai elegant băieţel din Cluj-Napoca. Mama lui nu se dezminte. Când îşi pune a mea ceva în cap s-a terminat. Nici zidul chinezesc nu-i stă în cale. Foc de frumos l-a făcut. Foc!
Am ieşit din casă val-vârtej şi aud:
-Tata, Supernet şi Robim! Uitat acasă!!! (Tata, i-am uitat acasă pe Superman şi pe Robin.)
M-am întors după supereroii ăştia şi, într-un final, am reuşit să ajungem la biserică.
Acum, sincer… nu mi-am dus copilul la biserică. Am considerat că încă e mic să înţeleagă însemnătatea acelui loc. Acasă, în schimb, i-am povestit de Dumnezeu, de îngeri, de Iisus Hristos, toate însă, pe limba lui. Nu pot să vă spun cât a înţeles din ce am zis eu, dar ceva ceva s-a prins.
Buuun. Ajungem la biserică şi al meu a făcut ochii cât cepele. Era uimit de preot, era uimit de grandoarea locului, de orgă (botezul a avut loc într-o biserică batolică), de icoane, de flori, de scaune, de loje, de vitralii. Îl auzeam cum spunea încet: wow… wow… wow… Sincer, m-am bucurat că a avut un asemenea impact asupra lui. Era pur şi simplu fascinat.
A început botezul şi, când a auzit vocea puternică a preotului, un sunet n-a mai scos. O vreme… Apoi i s-a făcut foame. A ronţăit un covrig. Apoi şi-a dat seama că preotul pune mâna pe verişoara lui şi n-a mai stat la locul lui. Nu, nu. S-a dus în faţă să se asigure că totul e în regulă.
-E bine fetiţa? E bine?
-Da, tati, e bine. Stai cuminte şi vorbeşte mai încet.
Preotul s-a uitat spre noi, i-a zambit prinţului şi mi-a spus:
-Lăsaţi copiii să vorbească mai ales în biserică. Lăsaţi-i să spună ce vor. Sunt copii. În biserică ei trebuie să vorbească cel mai mult.
I-am zâmbit şi încercam, totuşi, să îl trag pe fii-miu mai spre margine.
-Ia spune tu, îţi place la biserică? Îl întreabă preotul pe prinţ.
-Da!!! E mos!!! Ute, acolo sus pe Supernet! Şi colo e Jakar! Şi colo e Beten! I-a zis fii-miu super convins şi sfătos. (Da!!! E frumos!!! Uite acolo sus e Superman! Şi acolo e Joker! Şi acolo e Batman.)
Am crezut că mor! Că îmi pică cerul în cap! Simţeam că toată lumea se uită la mine dezaprobator! Ce să vezi? Superman era, de fapt, un arhanghel de pe un vitraliu care avea o pelerină roşie… Joker era un alt arhanghel cu o pelerină mov, iar Batman, în viziunea lui, se ascundea în Altar.
-Şi ce fac ei? A continuat preotul.
-Salvează lumea!
Cu asta s-a scos fii-miu. Sau mai bine spus m-a scos pe mine.
Preotul s-a uitat cu o privire atât de caldă la el, încât m-am liniştit şi eu.
-Să fii fericit, fiule! Te mai aştept aici.
-Ma vin! (Mai vin)
Na, poftim, ce am trăit eu la botez!
A făcut mişto lumea de mine şi de reacţia mea? A făcut!
A reuşit fii-miu să fie din nou în centrul atenţiei? Normal că a reuşit!!!