Suntem împreună? Și atunci de ce uităm de noi?

Suntem în fiecare zi pe fugă, nu ne oprim niciodată, ne blocăm în tot felul de situaţii, ne stresăm pentru un loc de parcare, pentru nişte morcovi urâţi rămaşi pe raft într-un magazin, seara, când mergem spre casă. Ne cramponăm în muncă,  suntem preocupaţi să găsim cea mai bună grădiniţă, cea mai bună bonă, produse bio, apă plată de aia de care au zis la tv că e sănătoasă şi rar ieşim din cotidianul acesta creat tot de noi.

Zilele trecute, am sărbătorit cu soaţa nişte ani petrecuţi împreună şi da, şi noi facem parte din categoria de mai sus.

Ne-am trezit dimineaţă, ne-am urat mulţi ani împreună, ne-am strâns în brațe, dar n-am avut timpul necesar să ne bucurăm de ziua asta. Ba chiar şi piciul ne-a urat, pe limba lui, toate cele bune:

-La mut-ani! Feiecit și sănătos! Tot avem? (La mulţi ani! Să fiţi fericiţi şi sănătoşi! Tort avem?

În scurt timp ne-am luat la revedere, ne-am împărţit sarcinile pe ziua respectivă, tu pâine, tu facturi, tu mâncare, tu motorină, iar apoi a plecat fiecare pe drumul lui.

Ziua a continat în acelaşi haos etern: rapoarte, şefi, targeturi, telefoane, e-mail-uri, de toate.

Seara trebuia să îmi iau soaţa de la muncă şi în drum m-a lovit în moalele capului: “Uitam de noi. Suntem în fiecare zi pe fugă, nu ne oprim niciodată, ne blocăm în tot felul de situaţii, ne stresăm pentru un loc de parcare, pentru nişte morcovi urâti rămaşi pe raft într-un magazin, seara, când mergem spre casă. Ne cramponăm în muncă,  suntem preocupaţi să găsim cea mai bună grădiniţă, cea mai bună bonă, produse bio, apă plată de aia de care au zis la Tv că e sănătoasă şi rar ieşim din cotidianul acesta creat tot de noi.”

Zici că mi-a luat cineva un văl de pe ochi. Am pus mâna pe telefon, am prelungit programul bonei, am făcut rezervare la un restaurant frumos şi am oprit la o florărie de unde am cumpărat un buchet de flori.

Am petrecut una dintre cele mai frumoase seri. Mă uitam la soţia mea cu alţi ochi, fără niciun motiv, aparent, doar era aceeaşi. În faţa mea era aceeaşi femeie care are grijă de noi, care ne înconjoară cu căldura ei, cu farmec şi bunătate. Era îmbrăcată cu hainele pe care i le cunosc atât de bine, coafura era aceeaşi, machiajul, la fel. Cu toate astea mă uitam la ea ca şi cum nu aş fi văzut-o de multă vreme.

Timp de două ore am fost ca la o primă întâlnire. Ne-a fost dor de noi, cei fără stres, fără griji, fără lucruri urgente de făcut. Am fost doar noi, un pahar de vin, o prăjitură cu o lumânare şi două mâini care nu se mai săturau să se atingă.

-A trecut prea repede timpul ăsta. Îmi spune.

-Care timp?

-Petrecut aici. Noi.

-Facem o rezoluţie?

-Care?

-O dată pe lună să facem asta?

-Da, facem!

Ne-am ridicat şi am plecat spre casă îmbrăţişaţi. Sună telefonul. Bona.

-Să nu vă speriaţi când ajungeţi acasă, dar copilul a reuşit să dea cu fruntea de parchet şi are un cucui mare şi verde în frunte.

Pac, ne-am trezit din visare. Am revenit la realitate, dar măcar am rămas cu ceva în urma acestei seri:

  1. Rezoluţia rămâne în picioare.
  2. Nu vom mai uita de noi.

P.S: Copilul e bine. A fost doar un cucui care a trecut foarte repede. Cum am continuat seara nu vă mai spun.

P.S 2: Nu mai uitaţi de voi…