Sunt un monstru: nu-mi las copilul să mănânce zahăr!

sursa foto: www.volacci.com
sursa foto: www.volacci.com

După ce a scris textul „Te rog, om bun, nu-mi mai ajuta copilul”, e rândul meu să dedic unul acelor părinți care hrănesc copiii altora fără să întrebe dacă cel mic are voie sau nu să mănânce un anumit lucru. Nu de alta, dar am pățit-o și eu.

Suntem cu toții în oraș, la o petrecere pentru copii. Veselie mare, gălăgie, fiecare fuge pe unde apucă, unii se joacă cu piese lego, alții lovesc o minge, alții sar de pe un scaun pe altul, haos. Cei mari se învârt ca titirerzul în jurul celor mici, mai fac cu schimbul ca să mai poată să bea o gură de apă, vin sau suc și timpul trece pe nesimţite.

Mamele, în general, au grijă ca cei mici să fie hrăniți bine, să bea apă suficientă, să nu exagereze cu sucul, să nu transpire, să aibă grijă să nu se lovească în tumultul distracţiei de care sunt capabili la fiecare întâlnire.

Vine tortul! Bucuria atinge cote maxime! Toți copiii aplaudă, cântă cum știu mai bine, îl pupă pe sărbătorit și la final se aplaudă frenetic. Pe un scaun stă un tată cu un puști de un an și jumătate în brațe. Da, eu și fi-miu suntem protagoniştii.

Cel mic nu e prea obișnuit cu astfel de ieşiri, iar lumea asta multă din jurul lui îl cam agită. Na… e mic și încă e la stadiul de studiat mediul înconjurător, mai ales când prin prejmă sunt mai multe persoane decât prevede capacitatea lui de acceptare. Se bucură și el când aude cântându-se „La mulți ani”. Ba chiar aplaudă la final şi râde cu gura până la urechi. Parcă intră și el mai bine în atmosfera aceea de petrecere, dar încă de la mine din brațe nu vrea să coboare.

Se aduc farfuriile cu feliile de tort tăiate perfect, la aceeași dimensiune. Întâi sunt serviţi copiii, apoi adulţii. Mama sărbătoritului mă întreabă și pe mine dacă vreau tort. Îi mulțumesc mult, dar refuz. Nu prea sunt eu cu dulciurile.

-Cel mic mănâncă?

-Nu. E prea mic și noi am hotărât că încă nu îi dăm zahăr. Bănuiesc că tortul are zahăr, nu?

-Da, are. Dar un pic așa… de poftă.

-Vă mulțumesc mult, dar nu. Şi în plus nu are cum să îi fie poftă de ceva ce nu cunoaște.

Am crezut că m-am făcut înțeles, dar nu. Nu m-am făcut deși am vorbit clar.

Deja îmi pregătisem pe masă niște covrigi numai buni de ronţăit, ca să-i dau în momentul în care toată lumea va mânca tort. Nu trec 5 minute, că aceeași mamă se apropie de noi, se așează pe scaunul alăturat, ia cu linguriţa dintr-o farfurie o bucată de tort mustind a ciocolată și i-o întinde lui fi-miu în dreptul gurii.

-Haide, frumosule, că puțin tort nu îți face nimic!

Al meu, cum ar mânca orice îi întinzi, că na… e copil și e curios a și deschis gura, iar ochii îi sticleau. Eu mă uitam siderat la mama aceasta, înţelegând că mesajul cum că puțin tort nu îi face nimic, mie îmi era adresat. Acum ce era să mai fac? Să smucesc copilul din faţa dozei de zahăr din linguriţă sau să las de la mine?

Nu știu dacă am procedat corect, dar într-o fracţiune de secundă am luat un covrig de pe masă și i l-am pus copilului în mână. M-am uitat la mama din faţa mea cu o privire pe care nu cred că o va uita curând și ea brusc a luat linguriţa, s-a ridicat și a plecat.

Sunt sigur că acum încă vorbește despre gestul meu și sunt și mai sigur că nu va uita scena, exact la fel cum nu o voi uita nici eu. Măcar, bine că a înțeles mesajul. De acum ştiu că înainte să îi mai ofere ceva fiului meu va întreba.

Bun. Acestea fiind spuse, vă rog mult, părinți frumoși, buni și darnici. Înainte să oferiţi orice, dar orice altor copii, întrebați-le părinții. Nu aveți de unde să știți ce anume au voie sau nu au voie să mănânce copiii lor. Nu știți ce restricții au sau de la ce reguli nu există abatere.

Știu ca îi iubiți pe cei mici, știu că le doriți tuturor copiilor tot ce e mai bun în lume și aveți atâta dragoste de dăruit încât o împărţiţi și altor copii. Vă înțeleg şi nu mă înţelegeţi greşit. Nu sunt ironic nicio secundă.

Chiar vă înțeleg și apreciez asta. Și eu am ieşiri de genul ăsta în parc, spre exemplu. Vreau să ajut un copil care a căzut, dar pe care mama sau tatăl lui nu l-ar ajuta, ca să învețe ceva din experiență. Îmi vine să ajut un copil să își taie şniţelul în farfurie, exact cum i s-a întâmplat lui Dan. Îmi vine să ofer un covrig, iaurt sau un pufulete unui copil care se uită la fiul meu când mănâncă. Nu fac niciunul din aceste lucruri!

Dacă chiar nu mă pot abține, înainte să mişc un deget, întreb părinții copilului în cauză dacă am voie.

Nu pot să iau decizii în numele lor. Nu am voie să fac așa ceva pentru că acel copil nu e al meu. Nu îl cunosc, nu știu cum e, ce vrea, ce-i face bine.

Așa că, vă rog, înainte să fiți binevoitori asiguraţi-vă că într-adevăr sunteți și că gestul vostru este acceptat.

Vă mulțumesc!