Am venerabila vârstă de 30 şi ceva de ani şi nu credeam că cineva mă mai poate lăsa fără cuvinte. Ba da, poate! Cine? În special copiii. Cel mai des al meu dar au şi alţii darul ăsta. Pur şi simplu rămân ca bovina la poarta nouă şi mă adun mai greu. După care… râd. Râd mult.
Aşa se face că, zilele trecute, ne-am dus într-o vizită la nişte prieteni. Cu copil, cu soaţă, cu microfon, maşină şi bormaşină la purtător, am descins la aceşti indivizi simpatici.
Sunăm la uşă, fii-miu o strigă pe mama familiei cât îl ţine gura. “E şi asta un fel de sonerie”, mi-am zis. Ne deschid oamenii uşa, veselie mare, îmbrăţişări, pupături. Fiul prietenilor noştri iese pe casa scării şi începe: “Hai, hai în casă. Lepede că închide mama uşa.” (copilul are 3 ani). Mă uit la el, ies şi eu pe hol şi mă uit. Nu era nimeni.
-Cu cine vorbeşti, puiule?
Nici că m-a băgat în seamă.
Intră în casă, se apleacă puţin, ca şi cum urmărea pe cineva foarte mic şi zice:
-Hai, pui, pui, pui. Hai, că închide George uşa şi lămâneţi afală.
Eu, mut. Siderat.
-Puiule, cu cine vorbeşti? Am insistat.
-Cu puiii mei.
-Cu cine????
-Cu puiii mei, George. Uite-i, au intrat.
Spunând asta, copilul a dat fuga în sufragerie unde îl aştepta fii-miu. S-au pus la joacă, a uitat de pui. Aşa am crezut…
Îl întreb pe capul familiei:
-Cine sunt puii fiului vostru?
-Prietenii lui imaginari. Sunt doi pui de găină, portocalii cu verde, de care are grijă. Le dă mâncare, le dă să bea apă, iar la 21.30, când EL ar trebui să se culce, îi culcă pe ei acolo, în perna aia pusă special lângă bibliotecă. E patul lor…
Omul mi-a spus asta într-un suflet, puţin descumpănit. Era clar că nici el nu înţelegea prea bine ce e cu prietenii ăştia imaginari.
Am râs… Doamne ce am mai râs. Hohotele mele cred că le-au auzit toţi locatarii. Mi s-a părut fabuloasă povestea, sincer.
Cât am stat la ei in vizită, l-am urmărit. Se juca ce se juca cu fii-miu pe acolo cu maşinile, cu toba, cu microfoanele, cu elicopterele, cu tot ce mai aveau în jurul lor şi brusc se uita în stânga lui şi vorbea cu puii.
Era atât de serios, de parcă vorbea cu cineva total real. Îi întreba dacă vor apă, se făcea că le dă să bea. Ba chiar îi explica şi lui fii-miu că puii trebuie să bea apă că afară e cald. Îi întreba dacă vor să mănânce, mâncau! Chiar ei doi le pregăteau puilor să mănânce “Boşe” (brioşe), în mod special.
Eh, aşa au ţinut-o toată seara. Cei doi pui imaginari au cunoscut răsfăţul deplin.
Într-un final, am ajuns şi noi acasă. Eu m-am dus să îi pregătesc cada lui fii-miu pentru mult iubita baie, soaţa îi pregătea cina şi el mişuna prin sufragerie.
La un moment dat, linişte. Fug la el şi ce credeţi că făcea?
Era la el în dormitor şi îşi tinea mânuţele căuş şi se făcea că pune ceva în patul lui.
-Ce pui, tati, cu atâta grijă în pat?
-Puiu, cuca. (Curca)
Da, lui fii-miu i s-a parut interesantă treaba cu prietenii imaginari şi da! şi-a ales o curcă…
P.S: Dimineaţă am aflat că sunt chiar două.
PPS: Dan a scris, în urmă cu câteva luni, despre efectele prietenilor imaginari asupra copiilor mici. E de bine, citiți-l și pe acesta, vă rog.