Dane, pst! Dane! Băiete, prietene, n-ai nevoie de cineva să îți care cafeaua prin Dominicană? Nu de alta, frate, dar, dacă e cazul, vin și pe jos. Serios. Doar scoate-mă de aici! Te rog eu mult, scoate-mă de aaaaaaiiiiiciiiiiiii!!!!!!
Acesta era un strigat disperat de ajutor. 🙂 Către cine strigi când te doare? Normal. La prieteni strigi. Am strigat ce am strigat în capul meu, mi-am făcut câteva scenarii de cum aș putea să fug la Dan și să mă ascund după un palmier, ceva, oriunde.
De ce??? De ce vă întrebați??? Pentru că nu mai puteam. Nu mai puteam să aud cuvântul, atât de drag până acum, și anume “tata”. Sunt la un pas de alergie. Îmi iubesc copilul de mor, dar toate au o limită!
El e făptașul:
Măi, fraților, n-ai cum așa ceva. O respirație, un “tata” auzit. O privire aruncată în stânga, un “tata” auzit. O mișcare, “tata”, un pas, “tata”. Un gând, “tata”. Numai “tata”, “tata”, “tata”, de parcă mamă n-are. Are! Dar na, când o strigă pe ea, e bine pentru mine. Dar, aici, e vorba despre suferința mea, nu a ei. 🙂
De ce oare? Doar are toată casa la dispoziție. Toată, doar pentru el. Dacă era nevoie, mă lipeam și de perete numai să fie bine. Dar nu, n-a fost bine. Pentru că, de fapt, “bestia” de 4 ani nu era închisă în casă. NOI TOȚI am fost și încă suntem închiși în casă.
Și, în toată nebunia asta, eu trebuie să mai și lucrez. De acasă! Mda. Mă simt ca Sisif de fiecare dată când mă apuc de un excell. Încep și îl aud. TATA! Rezolv, mă întorc la calculator. Trec 5 secunde. TATA! Și tot așa cât e ziua de lungă.
Iar, după două săptămâni, cu tâmplele albite, am zis că fug la Dan. Ce se poate întâmpla? Fug acolo cu hainele de pe mine, niciun schimb nu îmi iau și găsesc eu ceva de făcut. Îmi imaginam cum o să mă supere pe mine sunetul vântului și al valurilor. Doamne… mai rău m-am enervat. Că nici asta nu puteam să fac că zboruri… pauză.
Așa că l-am sunat:
-Frate, te urăsc sincer acum, să știi.
Niciun “bună ziua”, niciun “ce faci”. Nimic, am început abrupt.
-De ce, omule? Ce ți-am făcut? Eu mă gândeam că ți-e dor de mine, nu că mă urăști.
Omul, perplex.
-Frate, nu… Tu ești acolo, muncești, ok, dar nu auzi “tata” de un catralion de ori pe minut.
Ei… și a râs de mine. A râs mult… dar, cum îmi e prieten, m-a și ajutat. Dincolo de îmbărbătări, dincolo de răbdarea cu care mi-a ascultat lamentările, mi-a dat și un pont. Îl descoperise după ce soția lui i-a cerut ajutorul. Că și ea e închisă în casă cu doi copii. Mi-a recomandat pagina de facebook Danonino și site-ul lor.
“Ce nebun și asta!”, zic. “Sigur îl afectează sunetul valurilor”. Dar am zis că îi dau o șansă. Și… iaaaaa uiteeeee….
Păi ce facem noi aici, măi? Brusc mi-a revenit zâmbetul pe buze, vă jur! Jocuri? Crafting? Descoperiri? Explorări? Desene animate? Păi ce-ai făcut, Dane?
Am scos programul la imprimantă și i-am făcut loc pe frigider. Site-ul nu se închide nicio secundă. Suntem călare pe el pentru idei noi. 🙂
Ce să vă zic? Funcționează! Al meu copil e super mega captivat. Descoperim împreună, creăm chestii haioase, colorăm și desenăm și, cum toate propunerile de activități sunt împachetate și într-un mod prietenos și atractiv pentru el și confrații lui mici, eu zic că, o perioadă bună din zi, ne putem considera salvați.
Acum sunt puțin mai liniștit. Las calmantele pentru când o începe să iasă cu fetele la club…
Asa că, Dane, îți multumesc! În cinstea ta, o să îl antrenez pentru supraviețuire! Fur și idea asta de la tine și îi fac traseu prin casă. Ce o ieși… Ori ne distrăm, ori ne pedepsește soața pentru dezastru. Vedem! Te țin la curent!