articol realizat de psihologul Monica Berceanu
Am primit o propunere de la unul dintre cititorii TATI COOL, de a scrie despre sacrificiul făcut de părinți pentru copiii lor. Multe controverse s-au iscat pe baza acestui subiect, și toți cei care scriem despre el, ne asumăm orice critică.
În primul rând, personal, nu cred în sacrificiul parental. Cred în iubirea părinților față de copiii lor. Iar iubirea nu se sacrifică. Suferă totul, crede totul, iartă totul, OFERĂ totul. Dar acest tot îl face orice om care este condus de dragostea necondiționată.
Singurii oameni care posedă o astfel de dragoste, necondiționată, sunt părinții. De aceea nu există sacrificiu. Există părinți care nu pot să-și iubească puiii cărora le dau viață. Este trist ce spun și posibil să fie multe voci care mă vor contrazice, dar aceasta este realitatea.
Părinții care nu-și iubesc propriii copii nu sunt răi, călăi sau demni de ură. Sunt oameni care au fost abuzați. Emoțional, sexual și/sau fizic. Nu au primit iubire și atunci nu au cum să o simtă și să o dea mai departe.
Pentru părinții mai norocoși, însă, Dumnezeu le-a dat darul iubirii necondiționate. Așadar, oricât de mult rău ar face copilul tău, mami, tu il ierți și îl iubești mai departe. Oricâte greșeli ar face puiul tău, tati, tu îi dai o consecință pentru faptele lui, și îl iubești mai departe.
Nu există comportament suficient de rău pe care copilul unui părinte sănătos emoțional să îl aibă, care să îl determine să nu-l mai iubească pe copil.
De ce nu există sacrificiu în dragostea necondiționată?
Pentru că iubirea necondiționată nu așteaptă nimic în schimb. Primește cu bucurie dragostea sau mulțumirea celuilalt, dar nu o cere și nu reproșează când nu i se dă.
Pentru că, în acest fel de iubire, părintele respectă alegerile copilului său. Nu mă refer la alegerile greșite pe care un copil le poate face din neștiință. De exemplu, nu îți lași copilul de 5 ani să îți conducă mașina, doar pentru că ți-a cerut asta. Tu știi că asta ar însemna să accepți să își distrugă viața. Asta ar fi o iresponsabilitate din partea ta.
Mă refer la alegeri pe care un copil, care are discernământul propriilor fapte, le face: cu cine să se căsătorească, ce facultate să urmeze, ce carieră, țara unde să locuiască.
Nici un părinte nu ar trebui măcar să îi îngrădească libertatea copilului său sau să încerce să îl convingă să facă ceea ce spune el. Și din păcate aici apare conflictul:
„Eu mi-am sacrificat viața pentru tine, nu am făcut facultatea pe care mi-am dorit-o, nu m-am mai căsătorit niciodată, nu am putut să mai am cariera dorită, după ce ai apărut tu, am fost nevoită să rămân în căsnicia cu tatăl tău, și tu atâta considerație ai acum pentru mine, încât mă lași singură în țară, nu vrei să faci facultate, te însori cu o astfel de femeie, etc?”
Știu că multor adulți, deveniți acum părinți, le sună familiare aceste replici și de aceea lor vreau să le spun:
1. Nu le induceți propriilor copii vinovăția că v-ați sacrificat pentru ei.
Voi v-ați asumat responsabilitatea de a aduce pe lume un copil. Atât. Responsabilitatea care vine la pachet cu nașterea copilului este aceea de a-l educa și de a-l ajuta să se maturizeze.
2. Nu le interziceți să facă ce își doresc.
Știu că atunci când devii părinte, vei renunța la multe activități pe care le făceai când nu erai părinte, dar ai făcut-o pentru că ai dorit asta. Și dacă nu ai dorit, dar ai fost forțat de împrejurări, aceasta nu este responsabilitatea copilului. Nu el este vinovat pentru trecutul părintelui său. Nici responsabil.
Așadar, dacă al tău copil vrea să fumeze, deși tu știi că nu este bine, tu însuți nefumând niciodată, tot ce poți face este să îi vorbești despre consecințe. Dar nu să îi replici dur: „Eu te-am crescut sacrificându-mă și tu așa îmi răsplătești?”
3. Nu îi invinovățiți pentru că pleacă departe de voi.
Adulții care nu își iau zborul din căminul copilăriei rămân imaturi emoțional. Pentru a ne maturiza, avem nevoie să ne asumăm la rândul nostru, responsabilități. Dacă alții și le asumă în locul nostru, noi nu vom crește. De aici depresii și sentimente de inadecvare. Pentru că nu am dat cu capul noi înșine. Nu știm ce înseamnă asumarea unei decizii proprii. Știm însă ce înseamnă să nu urmăm dorințele părinților noștri. Și de aici vinovăția și stima de sine scăzută.
Dragi părinți, sacrificiul parental nu există. Ce există sunt traume pe care noi, adulții deveniți părinți, nu le-am vindecat.
Eu mereu le spun celor care își doresc copii să meargă la terapie personală și/sau de cuplu, pentru a-și vindeca propriile răni, înainte de a da naștere unui copil. Altfel, având un bagaj în spate, de frustrări, traume, frici, vor fi predispuși la a-și abuza propriii copii. Fără să vrea. Doar pentru că nu au cum să înțeleagă riscurile și consecințele pe care un trecut plin de traume le are asupra prezentului.
Dacă vreodată, Mami, simți nevoia de a-i striga copilului tău: Ești nedrept, uite cât m-am sacrificat Eu!, recitește acest articol sau sună un terapeut. Copilul tău merită să îl iubești necondiționat!
Dacă vreodată, Tati, simți nevoia să îi spui puiului tău: Dacă nu eram Eu, să mă sacrific, tu nu aveai azi x sau y, oprește-te și citește acest articol. Scrie-mi un mesaj pe www.monicaberceanu.ro sau aici, și povestim.
Dar niciodată, niciodată nu îți responsabiliza copilul pentru deciziile tale!
CINE ESTE MONICA BERCEANU, SPECIALISTUL ROMANTIC, WWW.MONICABERCEANU.RO
- de 12 ani psihopedagog și logoped
- de 3 ani expert în terapie de familie și cuplu
„Odată ca niciodată, am vrut să mă fac om mare. Când am înţeles că-n viaţă chiar trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti, m-am răzgândit. Şi-atunci am ales să mă-ntorc la copilărie. Şi, pentru că numai poveştile oamenilor dau elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, m-am făcut psihopedagog şi psihoterapeut de familie şi cuplu: să dau viaţă basmelor nespuse din inimile copiilor şi să construiesc împreună cu voi, părinţi frumoşi, castele de iubire pe care nimeni să nu le poată dărâma.” 