articol realizat de psihologul Monica Berceanu
Tati, îți scriu azi despre respect. Ție, și nu lui mami, poate dintr-o nevoie a mea, personală. Pentru că am învățat, la rândul meu, respectul, de la tata. Nu că mama ar fi fost ignorantă, ci pentru că de la el am înțeles autoritatea fără bătaie și respectul născut din răbdare.
Aleg să îți scriu atât de deschis și direct, nu ca de la specialist la părinte, ci ca de la adult la adult, pentru că știu că relația pe care fetele o au cu tăticii lor în copilărie le va forma respectul de sine, respectul față de autorități și față de oamenii din jur și va crea fundația pe care se va construi relația ei cu bărbații, în viitor.
Îți spun, așadar, cum am învățat respectul de la tata, respect care a ajutat relația mea cu el de-a lungul vieții, deși nu a fost cel mai de iubit om din lume. Nici cel mai perfect și nici cel mai sănătos emoțional.
Te încurajez, tati, să citești povestea asta reală, mai ales dacă ți-e teamă că nu ești suficient de bun pentru copilul tău. Mai ales dacă te simți vinovat că nu petreci timp suficient cu el, că nu-i oferi ajutorul necesar, ori răbdarea de care are nevoie.
Vei vedea în cele ce urmează de ce spun acest „mai ales”.
Tatăl meu a avut probleme cu alcoolul toată viața. Dependențele sunt crunte și distrug propria viață și pe ale celor dragi ție. În locul alcoolului, ar fi putea fi orice altă dependență. Că sunt jocuri de noroc, că e pornografie, că sunt droguri sau dependență de muncă, nu are importanță. Toate îți iau din timpul de calitate pe care îl poți investi în relația cu familia ta.
La vremea copilăriei nu înțelegeam de ce oamenii ajung să-și bea mințile când văd cât rău fac. Mi-au trebuit 2 formări în psihoterapie și ani de lacrimi în cabinetul psihoterapeutului personal să înțeleg, să iert, să iubesc și să am atitudini sănătoase față de oamenii dependenți.
De asta am nevoie să-ți scriu azi.
Pentru că s-ar putea să fii un tată dependent de muncă. Și doar atât. Dar ce vreau să știi este că eu sunt sigură că faci asta pentru că vrei să îi oferi copilului tău tot ce e mai bun, nu pentru că ești ignorant.
Dacă ești un tată pentru care orice substanță a ajuns să fie dependență, și despre tine știu sigur că o alegi pentru a scăpa de rănile tale. Pentru că durerea e atât de mare, încât o amorțești cu alcool. Ori cu orice te face să uiți pentru câteva clipe cât de rău ești, cât de mult rău faci. (Și ce am să-ți mai zic este că nu TU ești rău, ci comportamentul tău!)
Și alegerile astea ale tale te îndepărtează de oamenii pe care îi iubești. Dar, așa nedemn de iubirea lor, cum te crezi, așa rău și egoist cum te vezi, așa un model greșit ce crezi că ești pentru copilul tău, poți să-l înveți respectul.
Uite cum l-am învățat eu, deși s-ar putea să crezi că un tată cu probleme nu poate crește un copil respectuos. (Crește un copil nesănătos emoțional, dar despre asta povestim altădată. )
1. Niciodată nu a avut discuții aprinse cu mine când avea mintea îmbibată de alcool, sau când era nervos sau supărat.
Deși în oricare din aceste cazuri, oricare din noi avem tendința să ne vărsăm amarul, tata spunea mereu așa: „Acum sunt amețit /nervos/prea supărat pe tine pentru ce ai făcut, așa că o să vin să discutăm când îmi revin. Știu că nu sunt tocmai tatăl perfect, dar decât să îți spun ceva în momente nepotrivite, mai bine tac.”
Asta înseamnă să respecți un om. Să nu îl jignesti și să nu țipi la el când ești tu furios. Chiar dacă a greșit, trebuie să-i spui asta calm și fără să-l acuzi.
2. Discuțiile de după, când era suficient de stabil emoțional, nu erau niciodată aprinse.
Dar cel mai important, începeau cu „Iartă-mă pentru că… (am fost foarte supărat/ te-am neglijat/nu m-am ținut de promisiune cu… etc!” Nu și-a găsit niciodată scuze pentru comportamentul lui. Adică n-am auzit niciodată: „Beau din cauza ta/sunt nervos din cauza prostiilor pe care le faci!”
Vorbea calm, dar ferm. Discuta, nu făcea un monolog în care să-mi arate cât de defectă sunt eu și cât de bun e el.
3. Îmi cerea părerea de fiecare dată când era de luat o decizie de familie.
Dacă mama mai avea tendința aia de „faci ce-ți spun că eu-s mama, tu copilul!” (Și pentru că a trăi ani la rând cu un om pentru care pare că alcoolul e mai important decât tine, te înfurie, ca femeie și ajungi uneori să-ți verși nervii pe copii), tata avea mereu explicația clară: „Mă interesează să fii de acord cu ce decidem și dacă nu ți se pare corect, îți mai explic până înțelegi!”
Asta, în termeni de respect, se traduce cam așa: „Îți respect dorințele, te respect pe tine și sunt dispus la înțelegere, găsind o cale de mijloc dacă ce vreau eu lovește în demnitatea ta!”
4. Și-a respectat întotdeauna îndatoririle.
Nu a lipsit niciodată de la serviciu pe principiul: „Am băut aseară/ sunt obosit!”
Nu l-am auzit niciodată plângând-se de locurile de muncă pe care le avea. Ce am auzit mereu a fost: „Munca e brățară de aur!/ Doamne ajută că am unde munci!/e greu să muncești, dar după faptă și răsplată!”
Așa am învățat că dacă ceva e greu, nu e neapărat de lepădat.
5. A arătat mereu în fața mea respect față de autorități.
N-am auzit niciodată: „M-am săturat de șeful meu, e un profitor!/ Nu vreau să fac ce mă pune șeful, că nu sunt sclavul lui!”.
Din contră, povestind ce făcea în anumite zile, pentru că așa era regula la muncă, am înțeles că regulile sunt făcute cu un scop, nu pentru a distruge imaginea de sine a unui om. (Nu vorbesc aici de cazurile în care chiar ești exploatat la locul de muncă!)
La școală, niciodată nu am fost lăsată să îmi jignesc educatorii/învățătorii, din orice motiv aș fi spus eu. Am auzit mereu: „Te rog sa vorbești respectuos despre ei. Dacă ceva îți pare incorect din ce ți se cere să faci, spui fără să țipi și fără să jignești, ce te deranjează. Doamna educatoare este autoritate și, atâta timp cât nu îți face rău, ai datoria să respecți regulile școlii. Dacă, însă, te jignește sau te lovește, îi spui în față că nu are voie să te trateze așa, și mergi la domnul director și spui ce s-a întâmplat. Nu îți faci dreptate singură, jignind sau lovind și tu.”
6. Mi-a spus cu exemple concrete în ce constă respectul pe care un bărbat trebuie să-l arate unei femei.
Am auzit întotdeauna: „Bărbații deschid portiera mașinii unei femei/ bărbații oferă flori, fac surprize partenerelor lor, spun „Te iubesc!”, „Iartă -mă!” și „Ce pot face pentru tine?”, te ajută cu bagajele, se ridică în picioare când salută o femeie, nu se așează la masă înainte să-i ofere partenerei locul.
Bărbații nu sunt perfecți, dar au nevoie de iubire și de susținere. Și au curajul să ceară, fără a impune prin forță.
Nu am făcut mereu cele mai bune alegeri în viață, chiar dacă am avut parte de exemple concrete în ce privește modul în care trebuie să iubească un bărbat, căci toți ne revoltăm la un moment dat, oricât de bune ar fi modelele primite în familie.
Nici tata nu a fost cel mai bun exemplu, având un viciu. Nici tu nu vei fi, drag tatic, cel mai bun în toate. Toți facem greșeli. Și greșelile noastre nu sunt direct proporționale cu cât de mult iubim, ci cu cât de tare ne sângerează rănile încă nevindecate.
Dar oricât de mult ai eșua în rolul de tată, să știi că nu ești un tată rău.
Faptul că acum citești aceste rânduri, să-ți fie dovadă că îți pasă și îți iubești copilul! Pentru că vrei să înveți din greșelile sau reușitele altor tătici. Sau ale celor care azi îi respectă pe tăticii lor, în ciuda faptului că i-au rănit în copilărie sau nu le-au împlinit nevoile.
Tati, îți mulțumesc pentru că te implici! Pentru că iubești și recunoști că ai nevoie de ajutor în a-ți învăța copilul cum arată respectul. Cum se construiește și cum se oferă.
CINE ESTE MONICA BERCEANU, SPECIALISTUL ROMANTIC, WWW.MONICABERCEANU.RO
- de 11 ani psihopedagog și logoped
- de 2 ani expert în terapie de familie și cuplu
„Odată ca niciodată, am vrut să mă fac om mare. Când am înţeles că-n viaţă chiar trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti, m-am răzgândit. Şi-atunci am ales să mă-ntorc la copilărie. Şi, pentru că numai poveştile oamenilor dau elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, m-am făcut psihopedagog şi psihoterapeut de familie şi cuplu: să dau viaţă basmelor nespuse din inimile copiilor şi să construiesc împreună cu voi, părinţi frumoşi, castele de iubire pe care nimeni să nu le poată dărâma.” 