De mai bine de e o săptămână sunt plecat de acasă și trebuie să lipsesc cam o lună… Departe de soția mea și de copil… E cumplit de greu, dar asta este. „What a men got to do is what a men got to do”… Prin prisma jobului pe care îl am, deplasările se mai ivesc din când în când și n-am cum să le evit chiar pe toate. Ce-i drept, de când a apărut cel mic, le-am cam fentat, m-am mai dat lovit, dar de data asta nu aveam cum să scap. Proiectele de la firmă cereau prezenţa mea obligatorie și nu am plecat departe… doar la vreo 500 de kilometri distanță. Enorm mi se pare acum. Nu îmi convine, dar asta e.
Soția mea e mai bărbat ca mine uneori și când m-a văzut în ce stare sunt, m-a încurajat, mi-a zis că totul o să fie bine, că se descurcă și că timpul va trece repede. Mie nu mi se pare, dar mă rog… E o altă discuție. La timpul care trece repede mă refer 🙂
Vine ziua plecării. Bagajele la ușă, pupături, îmbrățișări, promisiuni că ne sunăm de o sută de mii de ori pe zi, că îmi trimite poze, filmuleţe cu el, că vorbim pe skype și așa mai departe. Plec cu sufletul îndoit la gândul că voi fi departe de ei atâta timp și la faptul că soției îi va fi cam greu perioada asta să se descurce cu toate treburile casei. Trece prima zi, totul ok. A doua, la fel. Conform planului, curgeau pozele pe whatsapp, filmuleţe, ne sunam, vorbeam și râdeam. A treia zi, însă, spre seară, primesc un telefon.
-Pui, piciul are temperatură.
Pac! Am încercat să nu mă panichez că știu cum reacționează ea în situaţiile astea. Am întrebat dacă a sunat doctorul, evident că o făcuse deja, dacă i-a dat medicamente, dacă are nevoie de ceva și așa mai departe. Eram pregătit să conving orice farmacist să facă livrare la domiciliu chiar dacă avea farmacia închisă. Ea însă era ok, chiar relaxată. Surprinzător…
Noaptea respectivă nu am reușit să închid un ochi. Ma gândeam non stop la ei, dacă or fi ok, dacă nu, știam că nevasta nu prea doarme și că face ture-ture din dormitor la el în cameră să îi ia temperatura. Dimineața, la prima oră, o sun. Pe același ton relaxat îmi spune că piciul e ok, nu a mai făcut febră, nu are niciun alt fel de simptom și că totul e în regulă.
-O fi de la dinţi… Mi-a zis şi doctorul ca e posibil aşa ceva, îmi spune.
Nu îmi venea să cred cât poate fi de liniștită. „Sigur a luat ceva calmant”, îmi spun. Nu avea cum să fie așa… La fiecare episod de răceală sau cea mai mică temperatură era toată o panică.
Îmi văd de treabă, trece ziua, vorbim iar la telefon, iar pe mesaje și vine iar seara. Mă sună:
-Iar are febră…
Evident, sunase iar doctorul, primise tratament și din nou era la fel de relaxată și liniștită. Eu mă urcam pe pereți și încercam să găsesc un avion imediat și să zbor spre casă. De ce? Nu sunt un papă- lapte sau un fricos, dar, după cum spuneam, istoria noastră m-a învățat că ea se panichează, că intră într-o stare de necontrolat când cel mic păţeşte ceva și că are nevoie de mine acolo, lângă ea. Îi spun de intenţiile mele, asta în timp ce îmi aruncam hainele în valiză și dădeam să ies pe ușa camerei de hotel. Pe neaşteptate a început să ridice tonul:
-Auzi? Ce ai? Te-a luat paranoia? E doar puțină febră, nu e un capăt de țară. Și noi mai facem temperatură câteodată! Ce? Crezi că nu mă descurc? Dacă nu mă descurc, chem salvarea și doar sunt doctori buni aici să mă ajute! Vii tu tocmai de la Cluj să ce? Să îmi pui Nurofen în seringă și să i-l dai din patru în patru ore alternat cu Paracetamol? Pe bune? Atâta încredere nu ai în mine că pot să fac asta? Şi, în plus, tu ai o treabă importantă de făcut acolo!
Am rămas blocat. Păi, dacă eu eram acasă și se întâmpla să se îmbolnăvească cel mic, nu mai era ea așa o Xena a zilelor noastre.
Am tăcut, m-am așezat pe pat și m-am liniștit. A mea avea situația sub control și eram super mândru de ea. I-am și zis:
-Eşti eroina mea și într-adevăr e doar puțină febră. Ştiu că ai să te descurci.
Femeile au nevoie de noi și noi avem nevoie de ele. Însă, când se văd singure și știu că trebuie să o scoată la capăt ele, pe puterile lor, fiți siguri că vor reuși. Ba chiar mai mult decât atât! Își vor duce misiunea la bun sfârșit cu un mare brio! Nu știu dacă noi ne-am descurca, dar ele sigur o vor face!