Singur la serbarea de Crăciun

E final de an. Vine Crăciunul. E agitaţie, e perioada în care pui pixul jos şi intri în concendiu. Eşti focusat pe asta. Doar la asta te gândeşti.

E perioada în care alergi după cadouri. Să fie bogăţie. Să fie mult!

E perioada în care copiii termină şcoli, grădiniţe, e veselie, e zăpadă în curţi şi parcuri, au serbările de Crăciun.

Până aici totul are aromă de scorţişoară, linişte, bucurie. Dar tot acest peisaj frumos, tot acest tablou de iarnă se transformă într-un gri sumbru, într-un negru murdar, când tu, părinte, faci mişcarea aia greşită şi nu te prezinţi la serbare. Poate chiar prima.

“Lasă, merge bunică-sa. Eu sunt ocupat. Am de predat rapoartele de final de an. Vreau să intru în concediu liniştit că mi-am îndeplinit misiunea la birou”.

Cu această frază te anunț cu tristeţe că i-ai năruit copilului tău toată bucuria. TOATĂ! Şi nu doar atât…

Să îţi explic cum a arătat tabloul ăsta la serbarea lui fii-miu.

Grupa mică. Cei mici, abia obişnuiţi cu mediul de la grădiniţă. Îmbrăcaţi frumos, doar e serbare. Toţi aliniaţi în faţa audienţei formată din părinţi entuziasmaţi şi emoţionaţi, bunici, fotografi. Toţi, dar absolut toţi, cu ochii pe ei. Presiune mare, nu glumă. Cei mici voiau la mama. Nu înţelegeau exact de ce trebuie să stea acolo, în faţa tuturor şi mama nu poate să stea lângă ei. Mă rog, au trecut peste cumva, din spirit de turmă, probabil.

Îi văd pe cei mici, emoţionaţi, căutându-şi cu privirea rudele. Îşi reperează persoanele dragi în mulţime, zâmbetul le apare pe chip. Prind încredere. Ochii dragi le transmit “sunt mândru de tine”.

Între toți cei mici, unul era trist. Stingher. Singur între colegii lui. Mă apropii de fii-miu să-l pup pe creştet şi văd ochii aceia mici care se uitau rugători la mine.

-Hei, bărbate, eşti foarte şmecher cu papionul ăsta.

-Mutumesc. (Mulţumesc). Când vine mami?

-Nu ştiu. Nu e aici? Serbarea stătea să înceapă.

-Nu e. E la sevici (E la serviciu). Bunica a venit.

M-am blocat. Atâta tristeţe era în acel pui de om. Parcă se întreba: “pe mine cine mă ascultă când spun poezie?”, “pe mine cine mă pupă după?”, “pe mine cine mă ia în braţe?”, “eu în ochii cui mă uit ca să prind încredere ca şi colegii mei?”.

-Ai învăţat poezia?

-Da, toată o ştiu!

-Super. Uite, eu stau acolo, pe scaunul acela. Pe tine şi pe Tudor am să vă aplaud cel mai tare. OK?

Un zâmbet i-a apărut pe faţă. S-a bucurat. Eu însă… m-am întristat teribil. Cu acel copil, la prima lui serbare de la grădiniţă, poate la primul eveniment major din viaţa lui, a venit bunica. Mama, tata nu au putut. Erau la serviciu.

Nu condamn pe nimeni. Fiecare îşi ştie priorităţile. Fiecare ştie cum îşi aşterne, ce poate şi cât poate. ÎNSĂ!!! Din punctul meu de vedere, nimic, dar NIMIC în lumea aceasta nu trebuie să fie mai important decât copilul tău.

El nu ştie că tu ai probleme la serviciu, el nu ştie complexitatea vieţii de adult. El, la prima lui serbare, are nevoie să ştie că e important, iubit, apreciat. Exact cum sunt şi colegii lui pentru care mama şi tata şi-au făcut timp să vină. Are nevoie de tine acolo!

Eu nu le-am găsit scuză acelor părinţi. Poate sunt drastic, poate nu. Ăsta sunt.

Din punctul meu de vedere lucrurile stau cam aşa:

  1. Nu contează cât, contează cum.
  2. Nu contează unde, contează cu cine.
  3. Nu contează când, contează când e important.

Lucrurile importante sunt simple. Lucrurile care contează, care clădesc amintiri frumoase nu costă. Lucrurile materiale sunt trecătoare, ceea ce vine din suflet, ceea ce faci pentru copilul tău în momentele importane, este eterne.