Și dacă, totuși, nu sunt un părinte bun?

V-am povestit zilele trecute care a fost cel mai greu moment din cariera mea. Dar am trecut peste. Cu greu, cu mari obstacole, dar acum sunt bine. Articolul a pornit de la întrebarea unui domn:

„Auzi, dar tu nu ai niciodată probleme? Dar voi nu vă certați? Ție nu-ți vine să-ți iei câmpii? Ție nu ți-e greu? Toate articolele tale sunt pozitive.”

Vă spuneam în acel articol că am ales ca textele de pe Taticool să fie pozitive. Să vă ajute real cu ceva, nu să vă întristeze și mai mult, să vă apese și cu problemele mele. Textele mele trebuie să vă facă să zâmbiți, să vă facă să vă iubiți.

În aceeași notă, azi vreau să vă povestesc despre greutățile mele ca părinte. Știu că, din exterior, viața familiei mele pare perfectă. Avem o căsnicie de aproape 10 ani, un copil sănătos și deștept, cu care petrecem destul de mult timp, o situație financiară decentă.

Și atunci ați putea spune: Uite-l și pe ăsta că se plânge! Ce mari probleme poate să aibe? Mă lași?!

În rândurile de mai jos, nu mă plâng, ci doar vă fac câteva mărturisiri. Sunt îngrijorările mele mari, cele mai mari.

Griji de Taticool, temerile mele mari

DACĂ DATA VIITOARE NU VOM MAI AVEA NOROC?

La 10 zile de la nașterea Sophiei, era s-o pierdem. A fost de departe cel mai greu moment din viața mea. A fost ceva inimaginabil. Nu voi uita vreodată acele momente. Nu am cum. M-au marcat pe viață.

După baia de seară, bebelușul s-a deshidratat atât de mult, încât nu mai mișca. Nu mânca, aproape nu mai respira. Am fugit de urgență la spitalul la care lucra pediatra noastră. Am avut noroc că era de gardă. Ne aștepta cu toate aparatele de urgență pregătite.

Am făcut 7 minute pe drum, traversând Bucureștiul. Nu știu ce viteză am avut, nu știu ce culoare au avut semafoarele. Era aproape 10 seara și am avut noroc.  O auzeam doar pe mami cum își ținea puiul în spate și îi mușca mânuțele. O mușca ușor, cât să o audă că încă trăiește. Și cuvintele ei: Hai, mami, te rog, respiră!

Au urmat ore de un chin teribil: perfuzii în tălpițele Sophiei. La doar 10 zile, venele aproape nu i se vedeau. Și scâncete stinse, aproape inaudibile. Atâta forță mai avea bietul copil. Și mulți medici în jurul ei și multe aparate.

Am avut noroc. Sophia s-a făcut bine. Și iată temerea mea cea mai mare: dacă data viitoare, nu vom mai avea atât de mult noroc? Dacă nu vom remarca la timp o mare problemă pe care era o are? Dacă orașul nu va mai fi liber ca să ajungem în timp? Dacă, dacă, dacă?

Asta este frica cea mai mare a unui părinte. Din momentul în care îți ții puiul în brațe prima oară, frica asta ți se instalează în suflet. Și vei trăi toată viața cu ea. Vei căuta să nu te gândești la ea, să te concentrezi pe planuri, pe viitor, sau pe prezent. Dar, acolo, undeva în sufletul tău, ea va exista mereu. Și nu-i doresc nimănui să treacă vreodată prin astfel de momente.

DACĂ NU ÎI OFER SUFICIENTĂ DRAGOSTE?

Asta e întrebarea care mă preocupă în fiecare moment. Chiar acum, când scriu rândurile astea, Sophia se plimbă în jurul mesei mele. Mestecă o felie de pâine și se învârte cu rolele în jurul meu. E în casă. Cu rolele. Și râde. Mult. Și e fericită.

Și dacă, TOTUȘI, ce fac ca părinte nu e bine? Dacă? 

Sunt un tată implicat. Chiar cred asta și nu mă laud. Doar constat. Foarte rar Sophia adoarme fără ca eu să fiu acasă. Petrecem tot timpul liber împreună. O duc la școală în fiecare dimineață. Seara ne uităm la desene animate sau citim. Împreună. O spăl de culcare. Ne îmbrățișăm și ne pupăm înainte de somn.

Îi ofer toată dragostea mea. Îi spun că o iubesc, îi arăt asta. Îmi verbalizez sentimentele și o încurajez să facă la fel. Povestim multe. Și suntem foarte buni prieteni.

Mi-e dor de ea imediat ce o las la școală, iar ea se simte cel mai bine cu noi doi îmbrățișând-o. Acolo e locul ei special, unde se simte ocrotită și iubită. În brațele părinților ei.

Și, momentan, e minunat. Dar dacă nu e suficient?

Dacă, totuși, nu îi ofer suficientă dragoste? Dacă ea are nevoie de mai mult? Sau, din contră, dacă îi ofer prea multă dragoste? Dacă o creștem ca pe un copil prea sensibil? Dacă, în adolescență, va suferi din cauza asta? Dacă, într-o zi, mă va înfrunta furioasă cu cele mai grele cuvinte: Te urăsc?

DACĂ NU ÎI OFER EDUCAȚIA CORECTĂ?

Mi-e teamă că Sophia crește într-o bulă. De fapt, asta este temerea mea cea mai mare legată de viitor. Dacă, de fapt, Sophia nu va fi pregătită pentru viață?

Am investit, la nivel educațional, maximul pe care ni l-am permis. Opționale. Toate la care a vrut să participe.

Pentru mulți, sumele pe care le cheltuim cu educația ei sunt astronomice. Pentru alții, sunt mici. Sunt multe școli mai scumpe. Dar, atât ne-am permis. Maximul pe care ni l-am permis. Sunt luni când renunțăm la planurile noastre (să-mi cumpăr un costum, să plătim avansul la o vacanță) ca Sophia să aibă totul pentru educație.

Cum vă spuneam, nu suntem săraci, dar nici nu ne dau banii afară din casă. Costurile educației ei sunt o parte importantă din bugetul lunar al familiei. Cred, însă, că e de datoria noastră ca Sophia să aibă cea mai bună educație pe care ne-o permitem. Cred că asta este cea mai mare obligație a unui părinte: să-i ofere copilului tot ce poate el. Și chiar dacă, într-o zi nu ne-am mai permite, aș vinde tot ca al meu copil să aibă în continuare o educație de calitate.

Până acum, toate cadrele didactice din școală sunt încântate de ea. Este inteligentă, se concentrează pe proiecte, de multe ori vine cu idei noi, se implică. E motivată, e fericită, îi place învățătura. Ba chiar își ia teme pentru acasă, deși nu îi cere nimeni asta. Da, vine acasă și facem împreună exerciții la mate. Iar mie îmi crește sufletul de încântarea ei.

Copilul meu nu a crescut cu pedepse. Copilul meu nu a crescut cu recompense. Nu are îngrădiri, nu acceptă un NU doar pentru că așa trebuie. Are nevoie de argumente, cere explicații. Și, dacă înțelege situația, se conformează. Altfel nu.

Am crescut-o ca pe un om liber și puternic. Ador încăpățânarea ei. Chiar dacă îi spun să se oprească, nu o face până nu-și termină planul. Nu e nimic prea greu, nu se dă înapoi de la nimic. Le încearcă pe toate și crede că știe, că poate să le facă pe toate.

Uneori mai greșește. Se întristează. Dar vine, cere ajutor și explicații. Și o ia de la căpăt. Și până la urmă reușește. A învățat un cântec de clasa a cincea, deși nu înțelegea o iotă din el. (pe vremea aia, era încă la grădiniță) L-a învățat pe de rost și a fost selectată într-o echipă cu copii mult mai mari ca ea. Noi i-am spus că nu e nevoie să facă asta, că nu e nicio tragedie dacă nu reușește. Dar, și-a dorit enorm, a muncit mult și a reușit. Da, a fost o mare împlinire pentru ea.

Dar dacă toate astea nu sunt ce trebuie pentru ea? Dacă ar fi trebuit să o învățăm să fie mai conformistă? Dacă ar fi trebuit să o învățăm că sunt lucruri pe care trebuie să le accepți pur și simplu?

Nu știu, mi-e teamă de chestiile astea. Mi-e teamă că al meu copil nu va fi pregătit pentru societatea asta. Că va fi un inadaptat, că va fi crunt pedepsită de alții, că va suferi enorm. Că nu-și va găsi locul, că nu va reuși în viață.

 

Astea sunt trei dintre temerile mele. Poate cele mai mari trei temeri ale mele. Frici de tătic. Mai sunt multe. În fiecare zi, apare câte una. De când devii părinte, capul ți se umple de aceste frici.

Pentru că nimeni nu e pregătit să devină părinte. Nimeni. Nu ai cum să știi că vei fi un părinte bun. Nu ai cum să știi dacă faci bine, dacă iei deciziile corecte, dacă al tău copil este fericit sau va fi un adult împlinit. 

Poate, cândva, mult mai târziu, vei obține confirmarea eforturilor tale. Peste zeci de ani, poate copilul tău de acum, adultul de atunci, va veni la tine, îți va strânge mâna ridată de bătrânețe, te va lua în brațe și îți va spune MULȚUMESC. Acest simplu „mulțumesc” va fi confirmarea ta, încununarea tuturor eforturilor tale, singurul cuvânt după care vei alerga în toată viața ta de părinte.

Poate îl vei primi cândva, poate nu-l vei auzi niciodată pentru că al tău copil va fi prea ocupat să-și trăiască viața. Cu siguranță, el nu e obligat să îl spună.

Dar știi ce e cu adevărat important, dragă părinte? În toată viața asta, legat de copilul tău? Atunci când pui capul pe pernă, seara, la culcare? Să adormi mulțumit. Să adormi cu sentimentul că ai făcut tot ce ai putut, în ziua aia, pentru copilul tău. Că i-ai dat tot ce ți-ai permis, că i-ai oferit tot ce ține de sufletul tău și de condiția ta, că i-ai oferit toată preocuparea ta, toată dragostea ta.

Și, dacă mai sunt lucruri pe care încă poți să le faci, pe care le poți îmbunătăți, să adormi cu convingerea că, de mâine, vei începe să le transformi din planuri în realitate.

Pentru că, de fapt, doar asta înseamnă să fii un părinte bun: să-ți pese și să faci tot ce ține de tine ca al tău copil să fie fericit. Ieri, azi, și mai ales mâine!