Hei, tu! Ce faci?
M-am oprit. M-am oprit din nebunia asta de zi cu zi doar ca să te privesc. Alergi. Alergi de colo colo ca şi mine, zilnic, vrei să le faci pe toate şi te străduieşti cu toate puterile tale să îmi faci pe plac. Să faci lucrurile ca mine sau cum îmi place mie, pentru că şi tu ai recunoscut că linia găsită de mine e potrivită pentru noi. Dar te înşeli atât de mult… linia asta am găsit-o datorită ţie şi cu tine de mână. Dacă tu nu erai aici şi acum, eu probabil aş fi fost ca o barcă în derivă. Fără nicio direcţie.
Când nu eşti prin preajmă, doare. Doare că nu îmi găsesc liniştea, doare că nu îţi găsesc privirea ca să ştiu că e totul bine. Doare dorul şi…nu îmi e dor să îmi fie dor de tine.
Ştii? Uneori mi se pare că te văd tot mai rar… Te văd zilnic, dar, în adevăratul sens al cuvântului, te văd rar. Şi, când îmi dau seama, mă opresc din tot. Şi te privesc. Ştii? Tu ești minunat. Şi eu?… Eu sunt o scorpie care nu te apreciază pe cât ar trebui.
Mă uit acum la tine peste acest ecran de laptop cum încerci să construieşti un ceas pentru grădiniţa online. Şi ai atât de multă răbdare când el clar nu are chef să facă nimic din ce-i ceri. Aş fi înnebunit până acum de două ori şi aş fi ţipat de cinci. Tu nu. Tu insişti pe acelaşi ton cald cu care ne-ai obişnuit pe amândoi. Mă uit la tine şi mi se face ruşine. Mi se face ruşine de fiecare nerv pe care mi l-am revărsat asupra ta, de fiecare privire radicală pe care ţi-am aruncat-o şi de fiecare vorbă tăioasă. De ce oi fi făcut asta? Probabil pentru că sunt o scorpie care crede că i se cuvine totul. Tu nu crezi, însă, asta. Tu mă vezi vie, mă vezi frumoasă, mă vezi perfectă în cercul acesta al nostru. Şi mă compleşeşti.
Îmi aduc aminte de vremurile când eram doar noi doi şi te certam în weekend la orele 12 că nu te ridici din pat să faci cafeaua şi că nu mă laşi să lenevesc prin aşternuturi. Ce mă enervai… Îmi aduc aminte de vremurile când Tudor se trezea de 3 ori pe noapte şi tu dormeai buştean, nu îl auzeai şi, de-a dracu’ ce eram, te trezeam să te duci tu la el că eram prea obosită. Şi te duceai. Te ridicai din pat şi nici măcar nu erai nervos. Din reflex, îmi aşezai şi un sărut pe buze şi îmi spuneai să adorm la loc că totul e sub control. Vezi? Nu te vedeam nici atunci…
Astăzi, suntem împărţiţi în zece, deşi suntem doar trei. Job, casă, masă, renovări şi câte şi mai câte. Şi vreau să îţi mulţumesc. Ştii pentru ce? Pentru că eşti. Pentru că, fără tine, nu ar exista “suntem”. Tu eşti esenţa noastră şi ne completezi în acel perfect după care mulţi tânjesc. Lângă tine, eu nu mai “abia aştept” nimic. Vreau doar să fim. Să construim acest prezent absolut haotic, nebunesc, dar atât de perfect că îmi e şi frică să mă bucur de el ca nu cumva ceva să se schimbe.
Te iubesc. Şi încă ceva: când vrei încă o confirmare, într-o zi în care plouă chiar dacă cerul e senin, doar uită-te în ochii mei. Şi va fi suficient.
***
Dragă cititorule, în aceste vremuri, cred că familia este pusă la grea încercare. Că el și ea uită adesea că au fost NOI. Că au atât de multe pe cap, încât nu mai au timp pentru EI, nu mai au timp de cuvinte frumoase, de îmbrățișări, de dragoste, de banalul „te iubesc”.
Te rog să te oprești o secundă și să-l privești sau să o privești. Și vezi că, acum, mai mult ca oricând, are nevoie să-i scrii. Să-i spui ce simți pentru el/ea și să vă legați din nou, să vă amințiți de VOI.
În această seară, vă las în articol o scrisoare. Este prima dintr-o serie. A scris-o ea pentru el. Sunt cuvintele ei pentru el, trimise mie spre publicare. E o declarație de dragoste publică, de care familia lor avea nevoie.
Aștept și rândurile tale. Trimite-mi scrisoare ta pe mail. Hai să facem împreună o serie lungă de scrisori. E nevoie de ele, în aceste vremuri grele. E nevoie ca el și ea să-și amintească de ce au făcut împreună o familie, astfel încât să meargă mai departe, indiferent de vremuri.