L-am înțepat pe fiu- miu cu cuțitul, i-am dus chiar eu mânuța spre ochiul aprins de la aragaz și l-am lăsat să afle singur că un cuptor încins frige. Sună sadic, barbar și chiar a pură răutate, nu? Am făcut-o și nu regret!
La noi a fost singura metodă care a funcționat! Dar hai să vă povestesc pe îndelete!
E mic… Fi-miu e mic să înțeleagă în totalitate că ceva nu e voie. Și mi-a luat mult ca să îmi dau seama de asta. Am zis la „nu e voie” de mi-a ieșit pe nas și pe ochi. M-a durut gura de cât am zis. Zici că nu avea urechi să mă audă și era tentat de tot ce e mai periculos în casă și, evident, pe afară.
Am zis că sigur eu greșesc și am avut dreptate. Am trecut la un nivel superior. Am zis că nu e voie și am dat și motivul deși eram convins că, din nou, îmi răcesc gura degeaba. I-am spus că nu e voie să pună mâna pe aragaz când mama găteşte. Cine m-a ascultat? Cu plânsete și urlete îl luam de acolo și când nu eram atent fugea ţintit la bucătărie.
Da, copiii sunt curioşi. Sunt foarte curioşi. Sunt CEI MAI curioşi. E normal. Cresc, se dezvoltă, observă lucruri și vor să descopere. Am stat mult să mă gândesc la ce să fac și am luat taurul de coarne, cum s-ar spune.
Într-o zi, pe când era din nou disperat să ajungă la aragaz, l-am luat de mână, l-am dus eu în bucătărie, i-am spus că aragazul arde și că facem buba. L-am întrebat dacă e sigur că vrea să pună mâna, i-am spus din nou că arde şi el ce a făcut? Mi-a spus un mare DA şi îl simţeam că tremură de nerăbdare lângă mine. Ok, aia e, mi-am spus.
Cu inima bătându-mi în piept ca la balamuc i-am luat un degeţel și i l-am apropiat de flacără. Nu l-am lăsat să se apropie prea mult și nici n-a fost nevoie. Nevastă-mea a zis că-s nebun. Nu mă aşteptam la altceva… Fi-miu a avut exact reacția pe care o așteptam. S-a uitat la mine șocat și a cerut înapoi la jucării.
N-a durat mult. Curiozitatea îl măcina prea tare. Din nou am mers la bucătărie, de data asta, misiunea era cuptorul. L-am lăsat. Era doar foarte cald, nu fierbinte. S-a lecuit și cu asta. Din ziua aceea, nici că l-a mai interesat, ba chiar când trece pe lângă el, mi-l arată și îmi spune „UF, UF”, plus face semn din deget că nu e voie. Bun, de asta am scăpat.
A făcut o pasiune pentru tacâmuri. Pentru vârsta lui sunt periculoase. N-are nici doi ani… Într-o zi l-am prins că se întindea după un cuțit. Nu i l-am dat, spunându-i că e periculos, că înţeapă, că ne rănim. Cine m-a ascultat? Norii, poate. Ploaia sau indienii, că el nu. S-a lăsat cu ţipete, urlete, frustrare… Ok. Am recurs la ultima soluție. Am luat cuțitul și l-am înţepat ușor pe deget. Panică. Nu i-a plăcut. Am luat o furculiță, am făcut la fel. Nici asta nu l-a încântat, deși și-a dat seama că nu e chiar așa periculoasă. Am scăpat și de asta.
De când a început să mişune prin casă, a fost fascinat de sertare, uși de dulap și alte chestii care se trântesc prin casă. Prieteni, bunici, rude, toți ne-au spus să lipim cu scotch fiecare sertar că își va prinde degetele. Soția mai să pună în aplicare treaba. I-am interzis categoric! De ce? Păi, simplu.
-Dacă nu se învață minte nu va realiza că e periculos. În plus, dacă mergem într-o vizită nu putem merge după noi cu o bandă Tesa…
Cu inima strânsă a făcut ca mine.
Într-o zi, mare urlet mare s-a auzit din dormitor. Fi-miu își făcea de lucru pe acolo și a descoperit el că e mișto să închidă și să deschidă sertarul cu șosete. Eh, la un moment dat, n-a avut o viteză de reacție prea bună și și-a prins degetele. Nu grav, dar și le-a prins. De atunci, să vezi cu câtă grijă le manevrează! N-a renunțat la distracție, dar oricum e cu 90% mai precaut. N-am mai avut nicio problemă cu asta.
În altă ordine de idei, ceea ce funcționează foarte bine în cazul celor mici e legea compensaţiei: „Nu ai voie să faci asta, dar în schimb, putem face asta”. Nu, nu are voie să se arunce în iazul din curte, dar, în schimb, putem să dăm mâncare la broaştele ţestoase şi la peştii care înoată pe acolo. Nu avem voie să ne plimbăm pe stradă, dar o putem face foarte bine pe trotuar, că acolo nu circulă mașini.
Nu zic să îi lăsăm să îşi dea seama pe pielea lor ce e periculos şi ce nu în orice situaţie. Departe de mine gândul ăsta, însă, atunci când „pericolele” acestea sunt în permanenţă în jurul lor, cum au fost la noi sertarele, aragazul şi tacâmurile, chiar cred că trebuie să intervenim serios.
Acum, dragi fraţi bărbaţi, ştiu că e greu să vă impuneţi. O ştiu de-acasă… Câte mi-au auzit mie urechile când am întâmpinat de mână cu fi-miu pericolele mai sus menţionate nu vreţi să ştiţi… Şi cu divorţul am fost ameninţat!
Doamnele noastre sunt femei şi toată lumea ştie că ele sunt mama precauţiei, mama protejării şi mama sensibilităţii. Dacă ar fi după ele, copiii lor ar creşte în puf şi doar în puf. Viaţa, însă, nu e doar puf, ceea ce ne înconjoară nici atât, aşa că, haideţi să îi ajutăm pe cei mici să înţeleagă că atunci când mama şi tata spun cuvintele magice „nu e voie, pentru că”, să ştie că nu glumim şi chiar nu le vrem răul.
Probabil şi voi aţi găsit metode şi metode să-i convingeţi că ceva e periculos şi chiar vă rog să îmi daţi exemple, că tare sunt curios. Poate mai învăţăm unii de la alţii.
Să fim safe!