articol realizat de psihologul Monica Berceanu
Săptămâna aceasta am învăţat o nouă lecţie de viaţă. De suflet şi de vindecare. V-o împărtăşesc cu inima încă strigând a speranţă pentru toţi copiii şi tăticii lumii.
Primesc un telefon de la un tată de adolescent. Îmi spune cu cea mai descurajată voce pe care am auzit-o vreodată:
-Nu am fost niciodată la psiholog. Mi-e foarte greu să fac asta, dar simt că e ultima scăpare. E vorba de băiatul meu, de 17 ani. Am nevoie de ajutor, dar nu vă pot spune nimic la telefon.
Într-un astfel de caz, în mod normal invit întreaga familie în cabinet, pentru a înţelege cât mai bine dificultatea cu care se confruntă, şi a afla perspectiva fiecărui membru. Mă ajută să fiu obiectivă cu fiecare membru în parte şi să decidem corect responsabilităţile pe care le are fiecare.
De data aceasta, însă, tata refuză complet să accepte să fie însoţit de soţia şi de copilul lui.
-Vă rog să mă înţelegeţi că nu pot să le cer să vină. Eu am nevoie de ajutor. Azi, dacă se poate.
Accept. În cabinet, peste câteva ore, intră un bărbat după atitudinea căruia pot băga mâna în foc că lucrează într-un domeniu unde regulile sunt respectate cu stricteţe şi verdictul e verdict.
Îl invit pe fotoliu, şi fără să am timp să prezint rigorile meseriei, aud:
-Nu ştiu nimic despre dumneavoastră, decât că sunteţi terapeut şi scrieţi pentru TATICOOL. Sunt un om foarte suspicios şi, în mod normal, nu aş spune unui necunoscut vreo problemă cu care mă confrunt. Dar ce am citit acolo m-a scuturat bine. Mi-e foarte greu să las garda jos şi să admit că tocmai EU am nevoie de ajutor. Sunt un om dur şi foarte dificil. Vă spun de la început, să ştiţi că e posibil să vă contrazic şi să vă enervez.
–Nici o problemă, spun zâmbind. Nervii sunt specialitatea mea. Am în spate un sac de box, pe care-l abuzez de fiecare dată după ce nervii mei pierd bătălia cu nervii clienţilor.
Tatăl din faţa mea se uită spre uşă şi am senzaţia că vrea să plece. În schimb, aud o voce total schimbată:
-Doamnă, mi-am lovit băiatul de 17 ani săptămâna trecută. Prima dată în viaţa mea. A fost sacul meu de box…
Am simţit pentru câteva secunde că mi se opreşte respiraţia. Nu pentru că l-am judecat pentru fapta sa, ci pentru că replica mea, spusă pe un ton de glumă, tocmai să destind atmosfera şi să îl ajut să se simtă confortabil în faţa unei străine, a apăsat exact pe butonul care a declanşat durerea lui cea mai mare. Am simţit o vină cât casa: omul ăsta suferă din cauza unui exemplu de-ale mele. (da, în mintea şi inima unui terapeut se dau bătălii în fiecare secundă când are în faţă sufletul unui om!)
-Băiatul meu nu mai vorbeşte cu mine de o săptămână, nu mă mai salută şi mi-a spus că sunt un monstru de care mama lui ar trebui să divorţeze. Că nu îi mai trebuie banii mei, ajutorul meu… nimic de la mine.
Timp de 2 ore, am discutat despre relaţia cu fiul său, despre cea cu soţia, despre visele şi speranţele lui referitoare la familia care simţea că se destramă din cauza lui.
Dragi tătici, să vezi un bărbat cu o funcţie nu de lider, ci de unul dintre cei mai mare lideri, că plânge, îţi creează o imagine, care nu are cum, oricât de insensibil ai fi, să nu te devasteze. Cu toate cursurile şi şcolile lumii, inima oricărui terapeut pare că se dezintegrează la durerea omului din faţa sa.
-Niciodată nu m-am implicat cu adevărat în viaţa băiatului meu. Am crezut că doar mama trebuie să îl crească şi să îl educe şi rolul meu e să fac bani cât mai mulţi, să nu le lipsească nimic. Şi nu le lipseşte, doamnă, nimic, decât eu. Mi-a strigat în faţă că nu am nici un drept să comentez ceva, atâta timp cât tot ce am făcut a fost să îi dau bani şi să-i cer să fie premiant. Că s-a săturat să înveţe pentru că ştie că altfel nu primeşte bani să-şi ia pantofii pe care şi-i doreşte. Niciodată nu i-am spus că sunt mândru de el, pentru că asta însemna să îl fac să înveţe mai puţin. Am crezut că şi-o ia în cap. Aşa a fost şi tata cu mine. Dictator. Ca urmare, meseria mea. Am muncit pe brânci să ajung aic, şi la ce bun? Să îmi pierd copilul? Să îl lovesc? Eu, care pedepsesc abuzul, care mă dau mare că iau cele mai bune decizii, că sunt cel mai important om de pe pământ?
Dacă în locul său ar fi fost o mamă, nu v-aş fi spus povestea. V-o spun, însă, convinsă fiind că va ajuta mulţi alţi tătici, să privească iubirea ca pe singura vindecare. Şi iubirea aduce vulnerabilitate.
Să fii însă vulnerabil, ai nevoie de curaj. Iar curajul acestui tătic aş vrea să fie model pentru toţi tăticii lumii.
Nu vă redau toată discuţia, deşi am permisiunea dumnealui de a scrie absolut totul. Ce vreau să vă spun, însă, este finalul, care, pentru mine, este har curat şi reţetă pentru vindecarea sufletului, ca de la TATĂ la TATĂ:
-Haideţi să facem un rezumat al acestei întâlniri. Cu ce aţi rămas, ce simţiţi şi cum am stabilit să continuăm, îl rog cu 15 minute înainte să se încheie şedinţa.
-Mi-e clar ca lumina zilei că trebuie să încep să vin la dumneavoastră cu soţia şi să ne salvăm căsnicia, apoi să îmi rezolv problemele cu tata.
-Şi primul pas? Întreb zâmbind.
-Să îmi cer iertare… jocul ăsta de rol pe care l-am făcut cu dvs. m-a ajutat să înţeleg 4 lucruri:
- Că nu e o slăbiciune să-mi cer iertare pentru lovituri, dar mai ales pentru că nu i-am acordat timpul meu, ci banii. Asta face să îndepărtez barierele dintre mine şi el şi aşa îi arăt că, de fapt, sunt puternic pentru că îmi recunosc greşelile.
- Că el nu vroia să fac ceva PENTRU el, ci CU el. Deci îl voi invita la un biliard, ca între bărbaţi, dar asta după ce încep să petrec timp cu el şi cu soţia mea, în familie.
- Că trebuie să recunosc în faţa mea că a cere ajutorul unui specialist nu înseamnă că nu sunt capabil, ci că sunt mai înţelept decât cei care preferă să îşi piardă familiile, din cauza orgoliilor.
- Că relaţia rece cu tata a dus la formarea mea ca tată şi pentru asta trebuie să lupt acum să nu repet cu fiul meu ce a făcut el cu mine. Şi aici am nevoie să învăţ să îl iert eu pe tata.
Dragă tati, e o poveste dureros de reală, care ştiu sigur că va avea cel mai frumos final. Nu vreau să îţi scriu sfaturile mele, „de specialist cu un teanc de diplome”, căci nu astea cred că valorează. Vreau să îţi împărtăşesc din sufletul altor tătici, care simt ca şi tine.
Te rog, dacă eşti într-o situaţie asemănătoare, să nu eziţi să apelezi la un specialist! Scrie-ne aici, sub anonimat dacă vrei, şi vom face tot ce putem să vindecăm răni! Şi, mai mult, să te încurajăm să fii tu însuţi!
CINE ESTE MONICA BERCEANU, SPECIALISTUL ROMANTIC, WWW.MONICABERCEANU.RO
- de 11 ani psihopedagog și logoped
- de 2 ani expert în terapie de familie și cuplu
„Odată ca niciodată, am vrut să mă fac om mare. Când am înţeles că-n viaţă chiar trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti, m-am răzgândit. Şi-atunci am ales să mă-ntorc la copilărie. Şi, pentru că numai poveştile oamenilor dau elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, m-am făcut psihopedagog şi psihoterapeut de familie şi cuplu: să dau viaţă basmelor nespuse din inimile copiilor şi să construiesc împreună cu voi, părinţi frumoşi, castele de iubire pe care nimeni să nu le poată dărâma.” 