articol realizat de psihologul Monica Berceanu
Prima zi de şcoală. Pentru că Dumnezeu m-a binecuvântat cu o meserie pe care ar trebui să o numim VIAŢĂ, cea de terapeut, sunt prezentă în viaţa copiilor în cele mai emoţionate clipe. Pe 11 septembrie am fost la deschiderea anului şcolar. Să ajut un copil cu autism să facă faţă emoţiilor.
Nu despre diagnostic vă voi vorbi, ci despre sufletul unui copil, lăsat singur, în prima zi de şcoală. Despre durerea lui, pe care a strigat-o şcolii întregi, cu care s-a aruncat apoi în braţele mele, fără să ştie cine sunt, ci doar că-l iubesc pe un coleg de-ai lui.
După ceremonia de deschidere a noului an şcolar, părinţii au fost rugaţi să mai stea în curte circa 30 de minute, pentru ca ai lor copii să ştie că nu au fost lăsaţi singuri. Să poată merge să-i îmbrăţişeze, dacă durerea e prea mare.
-Ţi-am zis să nu mai plângi! Aud un tătic îmbrăcat cu un costum impecabil, la care avea asortată o cravată cel puţin „enervant de cu bun gust”. Maică-ta s-ar supăra pe tine rău să te vadă aşa. Uite, pătezi cămaşa de lacrimi. Nu e capăt de ţară, vin la 4 să te iau. Dă-o-n colo de treabă!
-Dar vreau să merg cu tine acasă! Răspunde copilul plângând în hohote.
Mărturisesc că abia m-am abţinut să nu-i spun: „E în regulă să plângi, îmi dau seama că trebuie să fie greu să te desparţi de tati, când ai atâtea emoţii.”, dar m-am abţinut cu stoicism.
-Am spus că nu se poate, uite, toţi copiii rămân fără părinţi! Gata, vin şi te iau la 4 şi mergem unde vrei tu! Acum te rog, nu mai plânge fără rost!
Se face împărţirea pe clase. Aşa, ca odinioară. Băieţelul plin de durere se duce la doamna învăţătoare, plângând într-una, îşi urmează apoi colegii, urcă în sala de clasă, dar refuză să se prezinte şi să se uite la ceilalţi. Îşi fixează privirea într-un punct fix şi plânge necontrolat.
„Copilul meu” începe şi el să plângă:
-Unde e tati?
-Este jos, în curtea şcolii, îi răspund.
-Nu pleacă la serviciu…
-Acum nu, puiule, va pleca în 30 de minute.
-Hai la tati, du-te la tati! Vine tati? Moni, Moni, te pupă tati, te îmbrăţişează tati? (Copiii cu autism au de obicei dificultăţi în a diferenţia persoana I de persoana a II a)
-Dacă vrei să te îmbrăţişeze tati, îi spun, putem merge la el 10 minute. Apoi venim înapoi să ne jucăm cu toate jucăriile de aici. Vrei să mergem?
-Dar pleacă tu, Moni, la cabinet, la copiii tăi. Vrei să vină tati să stea cu Cristi. Să te îmbrăţişeze.
-Am înţeles, vrei să te las puţin singur cu tati. În regulă, mergem împreună şi te las cu el. Apoi te aduce tati în clasă.
Nu stăm 10 minute, ci 20. Îi explicăm pe rând că tati îl iubeşte, că va veni la ora 16 să-l ia mami şi se vor vedea acasă. Negociază cu noi, să vină tati, nu mami, să-l ia de la şcoală, apoi urcăm în clasă. Încă are lacrimi în ochi, şi întreabă într-una:
-Moni, vine tati la ora 4?
Îi răspund de fiecare dată că da, apoi ajungem în clasă, unde copilul îndurerat continuă să ţipe.
–Moni, de ce plânge băieţelul? Mă întreabă Cristi.
–Pentru că îi e dor de tati.
-De ce nu vine tati?
Discuţia a fost lungă, emoţiile puternice şi sufletele lor nevinovate păreau mutilate. După vreo 15 minute de inspectat clasa, de verificat jucăriile, şi de îmbrăţişat de zeci de ori, „copilul meu” mi-a spus zâmbind:
-Moni, te-ai speriat. Te-ai simţit fricos.
-De ce, Cristi?
-Că tati e la serviciu. Te mai iei în braţe până vine tati?
Îl îmbrăţişez din nou şi îi spun că e în regulă. Acum poate să se joace, pentru că tati se uită la el de pe laptop. Şi îi arăt camerele de supraveghere.
-Şi mie mi-e frică. Îl aud de băieţelul îndurerat vorbind printe sughiţuri. Venise lângă mine.
-Of, îmi pare tare rău pentru că ţi-e frică. Ţi-e frică fără tati?
-Tati meu a zis că vine să mă ia la ora 4. Vine?
-Sigur că vine, puiule! Uite, şi tatăl lui Cristi vine. Toţi tăticii vor veni să vă ia acasă.
-Dar mă ceartă? Se supără pe mine?
-De ce să se supere?
-Că plâng.
-Nu, puiule, nu se supără nimeni că plângi. E normal să plângi, eşti foarte emoţionat şi speriat pentru că tati nu mai e aici şi tu ai colegi noi şi doamnele învăţătoare noi. E normal să-ţi fie teamă.
-Dar vine?
-Sigur că vine. Uite, hai să-ţi arăt la ceas, vrei?
Merg cu ei amândoi să le arăt ora 4, şi dintr-o dată, băieţelul se calmează.
-Deci când ajunge linia la 4 vine tati, chiar dacă am plâns?
-O să te îmbrăţişeze şi te va pupa şi vă veţi juca. Hai să ne jucăm împreună Cu Cristi, vrei?
E dureros să fii martorul unor scene de despărţire între copii şi tătici. Te aştepţi să ceară la mami. Şi majoritatea cer. Pentru toţi tăticii din lume, azi scriu doar 3 rânduri:
- Tati, şcoala, fără tine, pare un colţ întunecat de viaţă. Te rog mult, ajută-ţi copilul să îl coloreze în culori calde! Fii blând cu el şi spune-i că îl înţelegi şi e normal să-i fie greu printre străini!
- Tati, dragostea ta este singura de care are nevoie. Spune-i că îl iubeşti chiar dacă plânge, chiar dacă îi este dor de tine şi dorul ăsta şi-l exprimă prin ţipete şi lacrimi. Că o să-l iei în fiecare zi acasă şi că vezi tot ce face acolo, doar că nu poţi sta cu el. Spune-i chiar că îţi poate face cu mâna, ori de câte ori se sperie sau se simte singur şi veţi povesti acasă despre sentimentele lui.
- Tati, lasă-ţi copilul să plângă! Lasă hainele să fie pătate de lacrimi, fii mândru că îşi exprimă sentimentele prin ele şi îi pasă de faptul că pleci. Până să ajungă Cristi, „copilul meu”, să îi pese de lipsa părinţilor, ne-au trebuit 2 ani de terapie. Numai părinţii unor astfel de copii îţi pot vorbi despre bucuria unei lacrimi ori despre binecuvântarea de a-şi auzi copilul întrebând: „Vii să mă iei?”
Dragă tati, nimic pe lumea asta, nici banii, nici jobul, nici toate jucăriile lumii nu vor putea înlocui prezenţa şi acceptarea ta din clipele în care copilului îi e teamă de „fără tine”!
Fii tată, nimic altceva!
CINE ESTE MONICA BERCEANU, SPECIALISTUL ROMANTIC, WWW.MONICABERCEANU.RO
- de 11 ani psihopedagog și logoped
- de 2 ani expert în terapie de familie și cuplu
„Odată ca niciodată, am vrut să mă fac om mare. Când am înţeles că-n viaţă chiar trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti, m-am răzgândit. Şi-atunci am ales să mă-ntorc la copilărie. Şi, pentru că numai poveştile oamenilor dau elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, m-am făcut psihopedagog şi psihoterapeut de familie şi cuplu: să dau viaţă basmelor nespuse din inimile copiilor şi să construiesc împreună cu voi, părinţi frumoşi, castele de iubire pe care nimeni să nu le poată dărâma.” 