Postul la copii, între Lumină și îndepărtare

Țin minte că, în copilărie, țineam toate posturile. Mai ales în săptămâna dinaintea Paștelui sau a Crăciunului, nu mâncam nimic „de dulce”. Mama a fost mereu o fire evlavioasă și, în casa noastră, postul era respectat cu strictețe. Era destul de ușor să nu avem tentații în jur pentru că nici nu prea aveam ce mânca altceva în afară de cartofi sau orez. Doar era glorioasa epocă Ceaușescu.

În plus, încă de pe la 2 ani, mama mă târa cu ea la biserică, în fiecare duminică. Știam toate rugăciunile, inclusiv ditamai Crezul. Și chiar îmi plăceau toate slujbele. Mai ales finalul, când primeam câte ceva de pomană, de pe la cunoscuți: eugenii, bomboane sau minunata colivă.

Biserica era pentru copilul din mine un tărâm magic, cu balauri și regi, în care doar binele învingea. Și mi-a plăcut mult timp să merg la biserică. Ani buni, în care știam că trebuie să mă trezesc dimineața pe la 7, deși era duminică.

Între timp, m-am îndepărtat, aproape ca orice adult tânăr, care vrea mai degrabă dovezi, decât mărturii și care amestecă Biserica și politica în aceeași oală. Sau prelații fac asta? În fine, nu despre acest subiect e vorba. Nu ratez însă să aprind lumină în Noaptea de Înviere și am un respect deosebit pentru preoții cu har, acei oameni „pâinea lui Dumnezeu”.

Sophia este exact ca mine, când eram copil. O atrage foarte mult mirajul din Biserică, merge cu mama la slujbe, când bunica vine pe la noi. Iar, ultima oară, a stat 30 de minute la coadă ca să intrăm la Vatican. Ea a insistat, căci noi, părinții, n-am fi avut o asemenea răbdare.

Când avea vreo doi ani, am mers cu ea să o împărtășesc la biserica din cartier. Mi s-a părut un gest care i-ar fi putut face bine. Să primească puțin din cele sfinte pentru că, oricât de agnostic ai fi, parcă, în privința copilului, n-ai vrea să te desprinzi cu totul de Dumnezeu.

Împărtășania se face, evident, la sfârșitul slujbei, undeva pe la prânz. Copilul se trezise de dimineață și i-am dat să mănânce. Știam că cei mici sunt scutiți de la a fi împărtășiți pe burta goală. Așa fusese mereu la mine, la umila biserică din Focșani.

Preotul din cartier, când a aflat că Sophia mâncase, a refuzat să o împărtășească, însă. Pur și simplu ne-a dat afară pentru că am încălcat tradiția. M-a supărat teribil neomenia cuiva care trebuie să fie, în primul rând, omenos. M-am simțit alungat, pus la zid, îndepărtat. N-am mai călcat pe la acea biserică.

Mi-au spus alți preoți, mai târziu, că a fost strict decizia personală a prelatului respectiv. Ei îi acceptă pe copiii mici la împărtășanie oricum.

Una peste alta, am vrut să vă povestesc două dintre experiențele mele cu Biserica. Una frumoasă, alta care m-a făcut să mă îndepărtez. Eu nu țin post și nici copilului nu-i impun vreo restricție. Nu caut săptămânile de curățenie spirituală și nici măcar cure de detoxifiere nu țin. Nu încă.

Îl simt, însă, pe Dumnezeu, atunci când aprind lumânarea în Noaptea de Înviere. Și îmi iau copilul pe umeri la slujba de la miezul nopții și cântăm împreună. Îi place. Nu știe prea bine ce, dar simte că plutește ceva în aer.

Și știe că, mai devreme sau mai târziu, cu toții vom ajunge în cer, la îngerași. Când am zburat ultima oară cu avionul, îi căuta deasupra norilor.

Cum e în familia voastră? Țineți postul? Întreaga familie sau doar voi, adulții?

În teorie, Biserica încurajează postul și pentru copii, dar nu ca o caznă.

„Postul pentru copii trebuie să fie neapărat bine gândit ca acesta să nu se transforme într-un chin continuu şi fără sens, totodată fiind şi lipsit de calităţi educative. Pentru copil este mult mai important ca postul să înceapă printr-o faptă de depăşire proprie. Este necesar să i se dea posibilitatea să se abţină anume de la acele fapte, în care cel mai mult i se manifestă lăcomia, zgârcenia, lipsa ascultării şi nu doar excluderea unor produse alimentare. Copilul trebuie să înţeleagă rostul postului şi să-l ţină atât, cât este posibil pentru el, încercând prin acesta să-şi manifeste devotamentul său faţă de Dumnezeu, şi chiar biruind unele porniri şi tendinţe negative, încercând să-şi controleze faptele sale. Iar nevoinţa sa de postire trebuie să crească treptat, după cum copilul poate face faţă acestor lucruri.” – sursa: www.ortodox.md