Pentru mine, azi e doar tăcere

Sunt prea fericit, în necazurile mele, ca să le pot înțelege pe deplin durerea.

Sunt prea sănătos, în bolile mele, ca să le pot înțelege complet suferința.

Sunt prea viu ca să le pot înțelege moartea, deși, de multe ori, mi se pare că nu trăiesc.

Da, sunt prea bine în toate, deși mă plâng de o mulțime de lucruri. Dar, privindu-i pe ei și pe părinții lor, ar trebui să fiu fericit.

Ar trebui să fiu mulțumit că nu am pierdut pe nimeni, că îmi văd copilul crescând alături de mine. Ar trebui să fiu încântat că are cine să mă aștepte acasă. Pe ei nu.

Firea umană e egoistă. Așa ne naștem, așa murim. Puțin, de-a lungul vieții, unii mai uită de ei și se gândesc la alții. Și fac lucruri pentru alții. Dar puțin și puțini.

Cei mai mulți dintre noi n-am putea înțelege cu adevărat o tragedie. Tragedia cuiva care și-a pierdut copilul, care și-a pierdut tot. Am empatiza. Câteva zile. Dar atât. Apoi, ne-am întoarce la grijile noastre. Mărunte. Mult prea mărunte. Și ne-am plânge. Pentru grijile astea mărunte.

Eu nu reușesc să înțeleg pe deplin suferința părinților rămași fără copii. Nici nu-mi doresc să o înțeleg, pentru că ar trebui să fiu ca ei. Și nu-i doresc nimănui asta.

Am empatizat cu ei în urmă cu trei ani. M-a durut. Teribil. Dar nici pe departe cât i-a durut pe ei. M-am revoltat. Dar nici pe departe pe cât s-au revoltat ei.

Azi, mi-am amintit. Și scriu. Cu decență, cu bunătate, cu respect. Dar cu mai puțină empatie ca acum trei ani. Cu mai puțină revoltă. Deși revolta ar trebui să fie mult mai mare pentru că au trecut trei ani și vinovații încă nu există.

Scriu. Cu mai puțină durere. Pentru că a trecut timpul și suferințele mele mici de acum par mai mari decât suferințele lor imense de atunci. Pentru că uit.

Asta e firea umană. Uităm. Dar, măcar în astfel de zile, ar trebui să nu uităm măcar un lucru: decența. În astfel de zile, noi, cei din afara dramelor ăstora imense, trebuie doar să tăcem. Să tăcem. Pentru că niciodată suferința noastră, a ăstora vii, nu va fi la fel de mare ca cea a părinților rămași fără copii.