Mă străduiesc să scriu textul ăsta de vreun an de zile. Nici acum nu sunt convins că l-am scris suficient de bine, dar acum sunt mai bine.
În urmă cu vreun an, discutam cu un domn mai în vârstă. Și, într-o pledoarie amplă, îi argumentam cât de vinovați sunt părinții de tarele copiilor lor. Și îi spuneam că “Îi mulțumesc tatălui meu pentru un singur lucru. Că mi-a arătat în detaliu ce fel de părinte nu vreau să fiu.”
Am trăit multe traume în copilărie. Sau cel puțin așa le-am considerat eu. Traume. Poate că alții au suferit mai mult, poate că lor le-a fost mai greu, dar pentru mine au fost destule.
De la caracterul acela rigid al tatălui, care nu știa să ofere dragoste sau cuvinte blânde, la cureaua maro pe care o scotea atunci când considera că merită să fiu pedepsit, la absenteismul lui, la serile aburite de alcool și pline de brutalități fizice și verbale față de mama.
Ne-am îndepărtat în timp, am crescut, am devenit adolescent și apoi adult. Odată ce am fost pe picioarele mele, am găsit tăria să-l ignor și să-i spun NU. Eram prea plin de reproșuri, de frustrări, de cuvinte grele. N-am avut, însă, curajul să i le spun vreodată. Nici el mie că mă iubește. Pentru că sigur, în sinea lui, simțea asta. Cumva. Cred, acum, adult fiind, că, oricât de rigid ar fi un părinte, cumva își iubește copiii.
În fine, relația noastră s-a terminat într-un mod stupid, absurd și teribil de fulgerător. El s-a dus. Într-un accident de mașină.
Iar întrebările mele au rămas fără răspuns. Miile de “de ce”-uri prin care îi ceream explicații pentru traumele copilăriei mele nu vor avea vreodată explicații. Nervii mei, frustrările mele, confruntările cu el, pe care le-am visat toată tinerețea, pumnii mei încleștați… toate astea nu vor mai putea erupe.
Ani în șir am ținut în mine toate lucrurile astea. Și nici acum nu mi-am găsit complet liniștea.
Lui îi reproșez enorm de multe. Dar și mie. Mie, adultul de azi, că nu mi-am făcut timp, pe vremea când era, să discut cu el. Am considerat că trebuie să-l pedepsesc la rândul meu pentru tot ce mi-a făcut. Iar ignoranța față de el a fost arma mea perfectă. Dar s-a dus și am rămas fără răspunsuri.
Din cauza lui, fac totul altfel decât el în viață. În relația cu copiii mei. Îi sufoc cu dragoste, le spun că-i iubesc. Stau cu ei cât pot de mult. Și, mai ales, le tratez mama cât pot de bine. Da, tatăl meu m-a învățat în detaliu ce părinte și soț nu vreau să fiu. Deci, dacă eu acum fac bine ce fac, înseamnă că… într-un fel a fost… și datorită lui.
În urmă cu un an, un domn în vârstă, general, militar de carieră, cu copii și nepoți acasă, un om rigid și dur, cu o expresie rece, ce nu i-a trădat nici măcar o dată în viață suferințele, un om, care semăna al naibii de bine în caracter cu al meu tată, mi-a zis așa: doar câteva cuvinte împotriva întregii mele pledoarii cum că părinții sunt vinovați de tarele copilăriei fiilor lor.
“Dragul meu! Părinții nu sunt nici buni, nici răi. Sunt doar părinți!”
Atunci l-am contracarat imediat. E doar o scuză bună a unui tată care nu a știut să fie un părinte bun. Și poate că era exact asta.
Dar, a trecut un an și cuvintele lui mi-au rămas în minte și au căpătat cu totul alt sens, după ore în șir de analiză.
Oricât de duri ar fi părinții noștri, atunci când nu vor mai fi, în sufletele noastre va rămâne un mare gol.
Oricât de absenți ar fi fost părinții în copilăria noastră, atunci când nu vor mai fi, le vom simți prezența în locurile tinereții noastre.
Oricât de mult i-am urât cândva, vom vedea în copiii noștri asemănări fizice pe care le vom adora.
Oricât de mult rău ne-au făcut, azi suntem oameni buni și datorită lor.
Faceți pace cu părinții voștri! Acum, azi, cât încă mai aveți timp! Nu e ușor. Eu încă mă zbat între serenitate și revoltă. Dar trebuie. Pentru că, vorba unui alt prieten, nu vei putea fi un adult fain, un tată implicat, un soț atent, decât după ce vei fi lăsat în urmă tarele trecutului.
Și dați play melodiei ăsteia. Doare! Dar face bine!