Am avut o copilărie la țară. Vacanțele de vară, trei luni întregi, cele de iarnă, cu zăpadă și de un metru care aproape că acoperea ferestrele micii case a bunicilor, pe toate le-am petrecut la țară.
Și ce fericit eram! Cât de frumoase erau toate zilele acelea. Stăteam de dimineața până seara afară și hălăduiam peste tot cu gașca mea de prieteni, de nu ne mai găsea biată mamaie cu orele. O tuleam pe deal în sus, ne băgam în toate hârtoapele, ne cățăram în toți copacii, inclusiv în cei ai vecinilor, făceam tot felul de drăcii, pe care, acum, ca adult, le trec clar în lista lucrurilor periculoase. Dar curiozitatea noastră de exploratori era fără margini și, cumva, șansa ne-a ținut pe toți în siguranță.
Zilele toride de vară erau deliciul nostru. Așteptam ploile acelea rapide și bulbucate cu o nerăbdare pe care o simt și acum în suflet. Apa caldă ne răcorea brusc, ne uda până la piele, dar nu ne păsa. Așteptam să se strângă bălți în rigolele din lut din fața casei ca să ne facem cizme. Da, umblam desculți destul de mult și ne făceam cizme din noroi. Mai lungi, mai scurte, până la glezne, până la genunchi, în funcție de rolurile pe care le jucam în zilele alea sau de răbdarea fiecăruia.
Și ne duceam așa, cu cizme din glod în picioare, dar drepți de spinare și mândri nevoie mare în cea mai apropiată pădure. Eram pădurari, în mintea noastră, exploratori în căutare de comori nedescoperite încă. Luam cu noi o pungă de un leu să culegem ciuperci. Ore întregi scormoneam după ele. Și chiar găseam. Când unul dintre noi descoperea vreun “monstru”, adică o ciupercă dintr-aia babană, cu pălăria cât deschiderea unei găleți, se lăsa cu aplauze. Vuia pădurea de strigătele noastre de victorie.
Și le aduceam pe toate acasă. Cel mai des, bunica le arunca. Nu ne alta, dar multe nu erau comestibile. Mini exploratorii nu prea făceau diferența între ciupercile bune și otrăvitoare. Dar, uneori, mai găsea și ce să aleagă. Și le curăța repede, le punea pe plita încinsă și le arunca niște sare în pălărie. Sfârâia sarea aia, Dumnezeule! Și le mâncam așa, abia luate de pe plită. Ne frigeau degetele și cerul gurii, dar, jur, n-am mai întâlnit ciuperci mai gustoase în toată viața mea ulterioară.
Mândria imensă de a mânca ceva cules și descoperit de mine în pădurea vecină bunicilor a fost, se pare, ingredientul acela magic pe care nu l-am mai regăsit nicăieri, în altă parte, mai târziu.
Am o provocare faină pentru tine!
O astfel de poveste poți scrie și tu. Sau o poți înregistra audio. Despre pădurea ta preferată, despre amintirile tale printre copacii seculari. Cele mai bune povești vor fi adunate într-un audiobook superb „Vocea Pădurii”realizat de Vodafone.
Mi-o poți trimite în mesaj la acest articol, pe blog sau pe fb. Sau pe mail. Sau unde îți este ține mai confortabil. E un exercițiu fain, zic eu. Rememorezi momentele fericite din viața ta și-mi scrii despre ele. Și împreună conștientizăm sute, mii de oameni despre cât de importantă este pădurea în viețile noastre.
(*Pentru ca povestea ta să fie selectată spre a fi inclusă în audiobook-ul Vocea Pădurii, te rog să ții cont de următoarele recomandări de redactare: să nu fie sub formă de dialog, să transmită cititorilor ideea de originalitate, autenticitate și să aibă o lungime de max 10 minute în format audio. Selecția se va face atât de mine în primă fază, cât și de influenceri participanți la campanie, numiți prin prisma experienței lor în ale penelului.)
Pădurea mea nu mai este, dar a copiilor noștri mai are o șansă!
Pădurea copilăriei mele a dispărut. De fapt, a fost tăiată bucată cu bucată. Au apărut niște case în locul ei. Nu știu cât din ea a fost tăiată legal sau ilegal. Pentru mine, copilul de atunci, nici nu mai contează.
Dar pentru copiii de azi, pentru copiii mei, contează enorm ce se întâmplă cu pădurile care încă mai există în țara noastră. Har Domnului, ne-a dat soarta păduri ca nicio altă țară! Doar că, în fiecare an, zeci de milioane de metri cubi de lemn sunt tăiate ilegal. Defrișările sunt o mare problemă și chiar trebuie făcut ceva.
Soluții sunt. Iar unele dintre ele foarte deștepte. De la companii private, mai ales. Soluții care introduc tehnologie, care aduc prezentul și viitorul în pădurile seculare.
Prima pădure Smart este un proiect creat de Vodafone și e chiar la noi în țară. În Covasna, o pădure privată. Dar, cu implicarea autorităților, ar putea deveni realitate pe mii de kilometri de păduri din întreaga țară.
Ce propune Vodafone pentru oprirea tăierilor ilegale? Să ascultăm vocea pădurii. Compania a instalat o serie de dispozitive speciale, în copaci, la mare înălțime, într-o pădure din România. Dar, cu ajutorul autorităților, proiectul poate fi extins și în alte zone din țară. Se numesc gardieni digitali, se alimentează singuri, cu panouri solare, nu afectează natura și înregistrează tot. Ciripitul păsărilor, urletul animalelor, dar mai ales sunetul drujbelor, al utilajelor, al mașinilor care cară.
Un singur gardian poate acoperi 3 km pătrați de pădure. Folosind inteligența artificială, când identifică un sunet „ilegal”, transmite rapid înregistrarea, cu localizare cu tot, direct în telefonul pădurarului din zonă. Mulți pădurari se plâng acum că trebuie să acopere suprafețe mari și nu au cum să prindă hoții de lemne. Gardienii digitali le oferă zona exactă unde se defrișează ilegal. Și oamenii ăia pot interveni. Trebuie să o facă!
Ar fi multe de completat despre defrișările ilegale. Despre măsurile de prevenire, despre oameni, despre autorități. Despre fapte puține.
Dar, iată, acum, există o soluție. Smart, rapidă, fără efecte asupra naturii, facilă. Implementabilă imediat. De acum încolo, depinde de alții dacă va deveni realitate la scară largă.
Nu știu ce se va întâmpla mai departe. Dar știu că noi, eu, tu, ei, lideri mai mici sau mai mari, și mai ales copiii noștri, cu toții avem nevoie de această soluție. Avem nevoie de oprirea defrișărilor! Avem nevoie de păduri! Pentru copilărie, pentru viață, pentru sănătate.