Uneori panica părinţilor se aseamănă cu un colos, iar, în realitate, ar trebui să aibă dimensiunea unei furnici…
E şi cazul nostru.
Vă povesteam zilele trecute despre experienţa neplăcută de la petrecerea de copii. Vă jur că n-am dormit noaptea, ne-am gândit că cel mic e traumatizat de grădiniţă, că educatoarele îi fac ceva rău, că acolo e casa groazei.
La recomandarea unui psiholog, am făcut un joc de roluri. Na, la vârsta lui de 3 ani, e cam greu să ne spună clar ce îl deranjează la grădiniţă, ce nu îi place. Să detectezi o problemă în toată complexitatea ei poate fi foarte greu.
Aşa că am făcut acest joc de roluri. Bine… inițial nici nu a vrut să audă, dar să se şi joace? Într-un final, însă, am reuşit. Am luat trei omuleţi din cutiile cu jucării şi am creat distribuţia: el era educatoarea, eu copilul şi celălalt omuleţ a primit rolul de tată.
Cu ei în mână, am refăcut scenariul de fiecare dimineaţă:
-Hai, pui, mergem la grădiniţă!
–Da, tati, mergem.
Copilul stătea cu omuleţul lui în mână, cu educatoarea, şi se uita la mine cu respiraţia tăiată. Am încercat să nu omit nimic din ritualul nostru. Am plecat cu maşina, am cântat cântecelele noastre şi, când am ajuns la “grădiniţă”, omuleţul tată l-a luat în braţe pe omuleţul copil.
Am intrat în grădiniţă. Da, am construit una…
–Bună dimineaţa, doamna educatoare.
Stăteam acum eu cu respiraţia tăiată. Eram curios până peste cap să văd cum o va imita fii-miu pe ea.
–Bună dinimasa, Tudoi! (Bună dimineaţa, Tudor)
-Te pup, iubitul meu! Tati pleacă la serviciu şi vine repede după tine. Da?
-Da, te aştept.
Şi tatăl a ieşit din scenă. Acu’ e acu’, mi-am zis.
-Ne jucăm? Am întrebat.
–Tudor, dar nu îmi oferi o îmbrăţişare?
–Ba da. (Omuleţii noştri s-au îmbrăţişat)
-Haide la masă cu copilaşii să mâncăm.
Am aşezat omuleţul la masă.
-Gata? Aţi terminat? Haideţi acum să colorăm. Am o surpriză pentru voi.
Am şi colorat…
-Ieşim afară în curte??
-Daaa!!!
Am ieşit şi în curte… M-a pus să mă dau pe un tobogan, să alerg, să joc hora, să desenez cu cretă pe asfalt.
-Gata, copii, haideţi în clasă. Mâncăm supică!
Iar ne-am aşezat la masă…
-Gata? Aţi terminat? Să vă fie de bine! Adunăm masa şi apoi ne culcăm. Gata. Nu mai vreau să mă joc.
Aici totul s-a încheiat.
–De ce nu mai vrei să te joci, tati? Uite câte lucruri am făcut.
–Nu mai veau să mă joc. Io nu mai veau să dorm la gădăisă. (Nu mai vreau să mă joc. Eu nu mai vreau să dorm la grădiniţă)
–De ce nu vrei să dormi?
-Că dom mult şi tu nu vii după mine iepede.
Da, copilul meu, practic, nu are o problemă cu grădiniţa, cu educatoarea, cu activităţile. El trăieşte non-stop cu dor de noi. Are impresia că, dacă face de toate, timpul trece mai uşor, că noi venim mai repede după el. Dar dormind, simte că pierde timpul, că noi întârziem, că el nu ajunge repede, repede în braţele noastre.
Cumva vom trece şi peste asta, nu? Nu ne prea panicăm pentru că şi acasă somnul de prânz e o loterie…
Ei bine, dacă cumva întâmpinaţi probleme de genul ăsta şi vă e greu să aflaţi de la cei mici ce anume îi deranjează, ce nu le place sau ce probleme au, poate un joc de roluri vă ajută şi pe voi la fel de mult cum ne-a ajutat pe noi.
Să auzim de bine!