N-am crezut că voi iubi enorm și a doua oară!

Au trecut aproape 6 luni de când în familia noastră a apărut și Dan Christian. Prima întâlnire a fost ciudată. V-am povestit, la acea vreme, aici, că mi s-a părut un copil urâțel și că a stârnit în mine o avalanșă de sentimente contradictorii. Nu l-am iubit din prima. Nu aveam cum. Pur și simplu, mă gândeam la dragostea enormă pe care i-o oferisem Sophiei timp de 7 ani. Am simțit atunci că aș trăda relația minunată pe care o aveam cu sora lui mai mare.

Dar… cum garanția bebelușilor expiră imediat ce au apărut pe lume și nu e cale de a-i mai trimite înapoi, i-am dat o șansă și lui DCC.

Ușor, ușor, l-am integrat în patul nostru, în casa noastră, în viețile noastre. Iar Sophia, sora lui, l-a iubit imediat. Mult mai repede decât a fost în stare tatăl lui. E topită după el, are o grijă enormă de el, fără a-i cere cineva asta. Și mi-a dat mie curajul de a-l iubi la fel. Văzând-o pe ea că e generoasă, că e dispusă să lase din timpul ei pentru el, că vrea să împartă, mi-a dat și mie aripi.

M-am relaxat și l-am primit în brațele mele. Apoi, silit de împrejurări, a trebuit să-mi iau două zile libere pe săptămână și să fiu bonă pentru el. Full time. Și l-am descoperit. Cu bune și cu rele. Cu zâmbete, cu gângureli, cu giugiuleli, cu scutece urât mirositoare, cu râgâieli, pe care când le auzi, îi mulțumești lui Dumnezeu pentru ele, cu colici și cu multă, multă alintare. Adoră să stea în brațele noastre! Doar în brațele noastre!

Dar, cu toate chestiile astea, cu toate descoperirile astea, am ajuns să-l iubesc enorm. Nu știu cum. Nu mi-am impus asta. Pur și simplu, dragostea asta enormă, mai mare ca orice alt sentiment, și-a făcut loc puțin câte puțin în sufletul meu.

Acum, simt că n-aș putea trăi fără el. Mor de oftică atunci când nu reușesc să fiu acasă înainte ca el să adoarmă. Dar îmi iau o doză extra de iubire atunci când îi sunt bonă.

Sunt lucruri noi pe care le trăiesc cu el. Poate chiar mai intense decât la Sophia. Când ea era bebeluș, eram prins în vâltoarea jobului, a carierei, mă declaram ocupat fără motive cu adevărat importante și lipseam destul de mult de acasă.

Acum, cu 7 ani mai înțelept, știu care-mi sunt prioritățile și mi-am găsit timp pentru el. Ba mai mult, îl cărăm după noi, cam peste tot pe unde mergem. Pur și simplu, ne place să-l avem aproape. L-am luat în vacanțe sau în vizite la prieteni.

Iar el simte toate lucrurile astea. Este liniștit ca noi și, deopotrivă, încântat să ne fie alături.

Iar cu mine, Doamne, ce relație a dezvoltat! Așa pe nesimțite și în doar câteva luni.

Cum ajung acasă, cum începe să-mi râdă și să ridice brațele spre mine. Lasă până și sânul maică-sii când mă vede. Iar atunci când îl țin în brațe, ne pierdem unul în privirea celuilalt. Da, poate e ciudat ca un bărbat să spună că simte asta. Unii dintre voi s-ar putea să glumiți că o să-mi apară și lactația. J

Vă jur, însă, îl iau în brațe și ne privim. Și se face liniște în jur. Instantaneu. El îmi zâmbește, eu la fel lui. Și îi cânt încet. Prostii, melodii inventate pe loc, cu o voce ce ar sparge oglinzile. Dar lui îi place. Și ne privim în continuare. Uneori își ridică mânuțele și își bagă degetele în barba mea. Îmi mai și smulge câte-un fir, dar nu îi stric liniștea. Urlu pe interior, dar expresia feței îmi rămâne la fel de caldă.

Apoi îl pup. Pe obraji, pe frunte, pe nas, pe gât, fix acolo unde are niște cute de grăsuț. E topit după toți pupicii ăștia. Închide ochii și îi primește pe toți. Ar fi în stare să stea ore în șir la pupăceli.

Și adoarme. Da, de multe ori, așa cum îl țin în brațe, se relaxează atât de mult, încât adoarme. Iar eu continuu să rămân cu el în brațe câteva zeci de minute bune. Nu pot să-i stric seninătatea, chiar dacă îmi amorțesc brațele.

Pentru că știu că el s-a abandonat total la pieptul meu. Că acolo se simte în siguranță. Iar eu am ajuns să-l iubesc și pe el enorm!