Mâna pe care copilul vrea să o prindă trebuie să fie întotdeauna a ta

Primii patru ani, copilul meu a stat mai mult pe la bunici. Nu departe de noi, ci chiar în același bloc. Am închiriat o garsonieră și bunicile ne făceau vizite prelungite de câteva luni. Aveau căsuța lor și nu ne deranjau.

Iar copilul se simțea foarte bine acolo, deși cred că noi ne simțeam mai bine ca el. Eram un fel de părinți ocazionali. Știu că nu există termenul ăsta, dar descrie perfect relația. Ne vedeam zilnic, câteva ore bune, ne jucam, de distram, dar, la culcare, copilul se ducea la buni. Și noi eram niște părinți invidiați de toată lumea.

Păi unde s-a mai văzut situație ca asta? Să ai timp și pentru tine, deși ești părinte?! Și, totuși, să nu-ți neglijezi copilul, să-l vezi zilnic și să nu-i duci dorul?!

Dar chiar așa să fi fost?

După aproape doi ani de când bunicile au plecat la ele acasă, încep să cred că nu a fost, totuși, soluția perfectă. Da, probabil făceam mai mulți bani ca acum. Aparent, și în carieră munceam mai mult. Deși, mai degrabă cred că îmi plăcea situația asta. Mă credeam un părinte implicat, un tată bun, deși copilul nu dormea cu mine în casă.

Hai să zicem, totuși, că noi aveam o situație specială. Acum, însă, când suntem părinți full-time, cu 0 ajutoare, chiar „chinuiți”, aș putea spune, că nici măcar la un film nu mai plecăm fără ea, nu aș mai putea concepe viața altfel.

Sunt dependent de pupicii de „noapte bună” și de mângâierile de dimineață pe care i le ofer cu prisosință, căci altfel nu se trezește să meargă la grădiniță. Și, oricât de obosit aș fi, oricât de mult m-aș gândi că viața era mai frumoasă cu o bunică un etaj mai jos, nu e așa. Cel puțin pentru copilul meu.

Pentru că, în ultimii ani, a dezvoltat o relație cu noi fantastică. Ne înțelegem doar din priviri, știm ce-și dorește înainte să o spună, la fel cum și ea ne simte imediat dacă suntem triști și vine și ne îmbrățișează.

Și suntem lângă ea tot timpul. Sunt primul bărbat pe care îl cheamă, mami e prima femeie pe care o vrea lângă ea. Nu buni! Ci mami și tati.

Și cred că așa e corect să fie, ca primul om pe care și-l dorește lângă ea să fie chiar părintele ei. Și mi-e tare milă de părinții care sunt departe de copiii lor. Sincer. Știu că, probabil, nu aveți ce face, că soarta v-a trimis departe, dar nici nu realizați cât de multe pierdeți.

Poate că banii sunt mai buni, poate că o carieră se dezvoltă mai bine decât acasă, poate că micuții voștri sunt în siguranță cu bunicii lor sau cu alte rude.

Dar, credeți-mă că timpul trece. La un moment dat, banii vor fi mult mai puțin importanți și va fi foarte târziu. Copilul vostru a ales, deja, o mână pe care să o prindă, o mână pe care să se bazeze. Și, din păcate, nu este a ta!