„Știi momentele alea în care îți treceai degetele prin părul meu și îmi spuneai că ești doar a mea? Știi că dimineața îmi făceai cafeaua? Știi sânii ăia care erau doar ai mei?
Le mai ții minte pe toate astea? Voi mai avea parte vreodată de ele?
Sunt alături de tine trup și suflet. Încerc să te ajut, încerc să te susțin, încerc să te iubesc mai mult ca oricând, încerc să fiu soțul ideal, dar mi-e greu. Foarte greu.
Iubesc enorm boțul ăla de om care a apărut în viața noastră. Dar să mor dacă nu sunt gelos pe el, uneori!
Știu că, pentru tine, copilul este noua ta viață, dar pe mine mă cunoști de mai mult timp. Până la urmă, eu am făcut o grămadă de eforturi să te cuceresc, pe când el nimic. Eu ți-am oferit lumea, pe când el îți dă doar scutece pline. Eu te dezmierdam, el doar țipă.
Da, el e cel important acum. Recunosc asta și mă străduiesc să vă fie bine amândurora. Te ajut cât pot. Spăl copilul, mă trezesc noaptea să-i dau biberonul, îi schimb până și scutecele alea pe care orice bărbat ar accepta să le înlocuiască fie și cu o extracție pe viu a unei măsele.
Suntem o echipă și am decis să fim împreună și la bine și la greu. Dar mai vreau și bine.
Nu înțeleg de ce nu mai petrecem timp împreună. Uite, acum copilul doarme. Știu, ești obosită. Dar amândoi suntem la fel. Și, totuși, eu te vreau lângă mine.
Nu înțeleg de ce nu mai bem cafeaua împreună. Uite, o fac eu pentru amândoi, numai stai lângă mine. Știu, ești ocupată să-i pregătești lui laptele.
Mi-e dor de tine și nu înțeleg de ce nu mă mai lași să te ating. De ce, dintr-o dată, sânii tăi sunt doar pentru alăptat, doar ai lui.
Da, corpul tău s-a schimbat. Te-ai mai împlinit pe ici pe colo, dar, din punctul meu de vedere, rotunjimile astea te fac și mai frumoasă. Parcă prea erai piele și os! Știu, tu-mi spui că ești grasă, că îți atârnă pielea de la sarcină, că ai mult de slăbit, că nu te mai suporți să te uiți în oglindă. Dar pentru mine ești superbă! Și vreau să fac dragoste cu tine și cu corpul tău rubensian. Până la urmă, ai cei mai frumoși sâni! Mda, și iar îmi aduc aminte că sunt doar ai lui!
Și mai e ceva: te rog să nu mai țipi la mine! Știu că e o perioadă îngrozitoare pentru tine, dar și eu sunt în aceeași situație. Nici eu n-am mai dormit de mult timp două ore legate. Și mie mi-e dor de un moment de relaxare. Am citit că starea ta se poate numi depresie post-natală. Dar eu sunt lângă tine și îți vorbesc frumos. Te și ajut cât pot, așa că nu înțeleg de ce țipi la mine.
Știam că va fi greu cu un copil. Am citit mult, am întrebat. Eram pregătit pentru asta. Dar nimeni nu mi-a spus că și soția mea se va schimba. De asta nu m-a anunțat nimeni.
Spune-mi ce să fac? Ce vrei să fac astfel încât să fim ca la început? Să fim din nou noi, să mă iubești, să mă alinți, să-ți plimbi degetele prin părul meu? Cere-mi orice, nu contează. Doar să fie bine.
Dar, te rog: nu uita de mine!
Semnat,
Tati”
PS: Această scrisoare reflectă ceea ce simt proaspeții tătici. Deși își iubesc copiii și soțiile enorm, sunt câteva lucruri pe care nu le înțeleg. Creierul lor nu reușește, pur și simplu, să facă față noii realități. Puțini au, însă, curajul să vorbească despre asta. Le este teamă că vor fi arătați cu degetul și catalogați ca „soți denaturați”. Eu am fost acolo, am trăit asta, anumite aspecte mai mult, altele mai puțin.
Important este, drag proaspăt tătic, să ai răbdare! Multă răbdare! Timpul va trece, tu vei accepta situația, ea își va reveni, copilul va crește și ușor, ușor, veți intra în normal. În noua voastră viață normală! De trei.
Iar voi, mămicilor, nu uitați: suntem și noi lângă voi!
PS: Se pare că și unii bărbați pot suferi de depresie post-natală. Uite ce spune un articol din Unica despre acest subiect:
„Depresia post-natală în cazul taților este cu atât mai greu de diagnosticat cu cât, în virtutea tiparelor noastre culturale și sociale, bărbații își impun să se ridice la nivelul așteptărilor și să obțină calificative maxime pentru rolul de soț și tată. Pe de altă parte, bărbații nu acordă atât de multă atenție stărilor care ar necesita orice fel de ajutor extern de tip „emoțional”.
Simptome clinice
Există părinți care nu-și iau în seamă stările proaste, pe care le pun pe seama privării de somn. Totuși, unele simptome ar trebui să-i pună pe gânduri și să-i îndrepte spre cabinetului unui psiholog/medic.
Asociația Psihologilor Americani (APA) a identificat o serie de manifestări care ar trebui să le dea de gândit tăticilor începători:
- gânduri ce revin obsesiv,
- dureri în capul pieptului,
- dificultatea de a respira,
- deznădejde,
- imposibilitatea de a crea o legatură cu copilul,
- insomnie.
Nediagnosticată și netratată la timp, o astfel de depresie poate duce la rănirea copilului sau contemplarea (și punerea în fapt) ideii de sinucidere.
Ce se poate face în caz de…
Ca și în cazul mămicilor suferind de această afecțiune (nu, depresia post-natală nu e un moft, cum se considera acum câțiva ani), primul pas pentru tratarea bolii este conștientizarea ei.
Ar fi de dorit ca bărbații care devin tați să fie dispuși să se „automonitorizeze” și să nu ezite să ceară ajutor la sesizarea unor nereguli.
Evident, și sprijinul partenerei este de dorit, și aici există riscul ca o mamă aflată ea însăși într-o stare delicată din punct de vedere emoțional să își suspecteze partenerul că acuză o falsă stare, pentru a se alinta, a obține atenție sau a se eschiva de la participarea activă la creșterea copilului.
Cum depresia unuia dintre parteneri are efecte în cascadă în familie, problema ar trebui tratată și individual, dar și în cadrul unei terapii de cuplu, cu ocazia căreia partenerii să fie ajutați să comunice eficient, să se înțeleagă și să se susțină, astfel încât să se adapteze la noua lor viață și să poată crește un copil sănătos și fericit, pe care, cel mai probabil, și l-au dorit din toată inima.
Teama că nu va putea să se conecteze cu cel mic, pe care, spre deosebire de mamă, nu l-a simțit în interior timp de 9 luni, senzația că ceva s-a schimbat în relația de cuplu pentru totdeauna sau că nu va putea face față așteptărilor celor din jur – soție, soacră etc. – sunt tot atâtea motive de îngrijorare, furie, frustrare, care consumă încet, dar sigur, un tătic începător.
La acestea, se adaugă oboseala cronica (nimeni nu poate rezista la nopți cu doar 3-4 ore de somn), conștientizarea faptului că programul familiei este dictat pentru moment de o mogâldeață plângăcioasă etc.”