Mai ești Taticool dacă divorțezi de mama lui?

Unhappy with their arguments
Unhappy with their arguments

Cum este afectat copilul de despărțirea părinților? Până în ce punct, trebuie să stea părinții căsătoriți doar de dragul copiilor? Câte trebuie să îndure o mamă, astfel încât copilul ei să aibă un tată? Sau, dacă tatăl își dorește să fie în continuare alături de copil, dar pur și simplu nu mai poate conviețui cu mama lui?

Sunt întrebări foarte grele, la care un cititor al site-ului, să-i spunem George, m-a rugat să-i dau răspuns. Aș vrea să încercăm împreună, pentru că nu sunt expert în acest domeniu și nici nu am trecut prin această situație. Am doar experiența prin care au trecut părinții mei sau prieteni de-ai mei. În plus, pot fi subiectiv.

Un divorț poate fi foarte urât.

Părinții nu se mai înțeleg și nici nu mai au răbdare să se asculte unul pe altul. Au ajuns la limita răbdării și uită de copil. Pur și simplu, dragostea de odinioară a lăsat locul furiei, dezamăgirii și, uneori, chiar urii. Între ei, nu mai există viitor.

Fiecare își dorește, însă, totul, dar separat. Chiar și copilul. Pentru că amândoi îl iubesc la fel de mult. Amândoi s-au implicat în creșterea lui. Pe atunci, erau îndrăgostiți nebunește unul de altul și li se părea normal să se ajute, să fie o familie adevărată și exemple minunate pentru copilul lor.

Acum, însă, cearta este zilnică și, de multe ori, chiar în fața copilului. Din păcate, motivele au ajuns să fie foarte multe și ireversibile: băutura, lipsa răbdării, oboseala, plictiseala, neimplicarea, multe. Prea multe.

Și fiecare încearcă să-i arate copilului că pe el ar trebui să-l aleagă.

Din păcate, custodia egală este doar pe hârtie. Întotdeauna, cel la care copilul va avea domiciliul va fi cel privilegiat. Și aici apare durerea.

Așa că, în acest punct, fiecare dintre părinți devine egoist. Omul, prin natura lui, este egoist, se gândește mai ales la el, iar generozitatea este doar o stare punctuală, ocazională.

Copilul, însă, n-are nicio vină. Își iubește amândoi părinții la fel, se regăsește în fiecare dintre cei doi, îi are ca exemple. Și portretizarea tatălui de către mamă într-un personaj negativ (sau invers) ar fi o mare greșeală. Copilul însuși va începe să se identifice cu un personaj rău.

Copilul nu înțelege de ce părinții lui divorțează. Mai rău, de multe ori, se învinovățește pe el pentru dezastrul căsniciei lor.

Oricât de mic ar fi, în mintea copilului apar întrebări dure, care îi pot provoca sechele îngrozitoare: „Dacă eu am greșit cu ceva?”, „Dacă eu am supărat-o pe mami și acum pleacă?”, „Dacă tati pleacă înseamnă că nu mă mai iubește?”, „Dacă n-am fost un copil bun?”.

Un divorț este cumplit pentru copil. Dar cred că trebuie pus în practică, atunci când părinții chiar nu mai au soluții. Dacă au încercat totul, dacă și-au dat mai multe șanse, dacă au căutat împreună să meargă mai departe, dacă s-au luptat pentru căsnicia lor, dar tot nu merge, atunci divorțul trebuie să aibe loc.

Copilul are nevoie de părinți fericiți, fie și separați, dar care să-i acorde atenție. Nu de părinți în aceeași casă, dar în scandaluri zilnice.

Specialiștii în psihologie spun că, dacă ajungeți în acest punct, în care ați stabilit că divorțul trebuie pus în aplicare, despărțirea trebuie să fie centrată pe copil, pe o separare a părinților cât mai liniștită, care să afecteze minorul cât mai puțin. (sursa articolului)

  • Nu vă transformați copilul în mesagerul vostru. Nu îl puneți să transmită mesaje între adulți. Înfruntați situația și comunicați voi, adulții. Prin orice mijloc de transmitere a informației, dar nu prin copil.
  • Copilul tău nu este terapeutul tău. Nu-i da detalii despre problemele tale, nu-i spune prin ce treci. Astfel de informații îl pot afecta foarte mult. Oricât de mare ar fi copilul, tu ești părintele lui și nu invers. Tu trebuie să-l protejezi și să-l sfătuiești și nu invers.
  • Ascultă-l. Pentru tine, divorțul este greu, dar pentru el este un dezastru. Un sfârșit al lumii lui, o apocalipsă. El are nevoie să-și spună durerea, să-și spună temerile, nu tu. Și fă-ți timp să-l asculți mult.
  • Nu-ți exprima opiniile față de el. Mergi la un psiholog pentru asta, dar nu îl obliga pe el să facă așa cum faci tu. Nu îl influența.
  • Chiar dacă e mare, nu presupune că el va înțelege prin ce treci. Și că, eventual, va fi și de acord cu divorțul tău.
  • Nu-ți portretiza fostul partener în culori gri în fața copilului tău. Nici măcar nu vorbi despre asta cu prietenele/ prietenii dacă micuțul este de față. Va trage tot timpul cu urechea. Lasă-l să-și facă singur portretul părinților.

Ca o concluzie, la sfaturile specialiștilor, în cazul unui divorț, nu părinții sunt importanți, ci copilul.

NEVOILE lui sunt pe primul plan. Singura obligație a unui copil este să crească frumos și să devină un adult bun. nu va putea face asta, dacă îl implici în divorțul tău. dacă îl obligi să aleagă între părinți. asta nu e treaba lui.

Și, plecând de la această concluzie, încerc să răspund la întrebarea din titlu: „Mai ești Taticool dacă divorțezi de mama lui?”. Lasă-l pe el să decidă. Cu siguranță, relația soție- soț nu va mai exista, măcar pentru o perioadă (pentru că eu cred mereu în împăcări), dar relația copil- tată este pe viață.

Tu vei fi mereu TĂTICUL lui.

Indiferent de câți alți bărbați vor mai fi în viața fostei soții, tu vei fi tatăl lui. Depinde doar de tine dacă vei rămâne și TATICOOL. Cu sau fără mama lui alături, cel mic va avea nevoie de la fel de multă atenție din partea tatălui. Îți va fi mai greu, vei fi la distanță, dar cu atât mai mult vei fi mai fericit atunci când el îți va spune: „TATI, TE IUBESC!”.

Cam atât cu pledoaria mea documentată, dar lipsită de experiență. Vă aștept pe voi să comentați. Să-mi povestiți, eventual sub anonimat, experiențele voastre.

Ca să-i dăm un sfat folositor lui George și să-i fie mai bine.