Magicul work from home! Magic pe naiba!

“Ce mişto de tine că lucrezi de acasă!!! Ai timp de orice! Să şi lucrezi, să ai grijă de copil, mănânci mâncare făcută de tine, casa e curată mereu… Ai doar beneficii!”

Pe bune???? Tâmpenia asta o spun cei care n-au lucrat nici măcar o zi de acasă. Visează la work from home de parcă ar fi Piatra Filosofală.

Pe naiba! Băi băieți, hai să vă povestesc cum e cu fabulosul work from home. Mai ales dacă ai un copil și ești și singur acasă cu el. Zi de zi.

O bombă atomică de 5 ani care, în fiecare moment, e gata să explodeze… O bombă atomică în programul “Grădiniţa online”.

Să începem aşa: fii-miu vorbeşte. Şi vorbeşte enorm de mult. Chiar şi în somn. Bun!

Fii-miu cere atenţie şi o cere mereu.

Luând acestea în considerare, imaginaţi-vă o zi în care mailurile curg de nu se mai opresc, el vorbeşte, tu trebuie să te concentrezi la ceva foarte important la serviciu, că doar eşti în orele de program, şi ajungi în punctul în care, seara târziu, spui: “Iubito, eu merg să cumpăr pâine. Nu stau mult! Vreo câțiva ani! Mă gândesc că ar fi bine să-l dai la medicină! Hai, vă pup!!!”

 Ştiţi de câte ori am trăit asta în ultimele luni? În fiecare zi!

Am ajuns să îmi pun ceasul să sune mai devreme decât o făceam când mergeam la serviciu. De ce? Ca să am câteva momente de linişte să îmi beau cafeaua şi să îmi fac planul pe ziua ce tocmai începe. Nu durează mult… Aud:

 -Tata!!! M-am trezit!!!

 Aoleu! Să înceapă distracţia… Urc la el în cameră, ne schimbăm de pijamale, ne spălăm pe dinţi şi toate acestea durează vreo 30 de minute. Îşi aduce aminte de nu ştiu ce jucărie, nu vrea bluza cu dinozauri pentru că o vrea pe cea cu supereroi că e mai tare. Pantalonii nu sunt buni şi şosetele de ce trebuie să le poarte la fel? Ok… renunţ. Se îmbracă fix ca unul fugit de acasă. Continuăm:

-De ce să mă spăl pe dinţi? E plictisitor să facem asta în fiecare zi…

Explic. Până la urmă înţelege că nu are încotro… Continuăm:

Ce vrei să mănânci?

-Mă mai gândesc, deşi cred că aş vrea să mănânc o ciocolată.

Până aici! Într-un final, reuşim să luăm un mic- dejun sănătos.

Am uitat să menţionez că, de regulă, toate acestea se întâmplă când eu trebuie să mă activez la serviciu, Şi mailurile curg… Şi cu un ochi sunt la calculator şi cu unul la prinţul care e nehotărât cu privire la meniu. Respir… o rezolv eu şi pe asta… 

Continuăm.

Are jumătate de oră de desene animate. Îi place lui ca dimineaţa să se uite puţin la personajele preferate şi n-am nicio problemă cu asta.

Continuăm. 

După cele 30 de minute la TV îl aud:

-Iar munceşti şi iar nu te joci cu mine?

Aici mă simt cel mai prost cu putinţă… Aici mi se năruie cerul şi câteodată reuşesc să mă rup 10 minute şi să simulăm o luptă sau o conversaţie interesantă între jucării, dar uneori nu îmi iese… Şi atunci se cam lasă cu scandal… Dar nu cu urlete şi ţipete cum probabil vă gândiţi, nu…. cu atac la sentiment!!!

-Aş vrea să iau o gustare.

-Ce anume ai vrea? Întreb în timp ce răspund la un mail sau când vreau să rezolv o problemă.

-Nu ştiu… Surprinde-mă!

-Hm… nu ştiu cu ce să te surprind. Dă-mi o idee. Încerc eu într-un mod sinistru să întârzii ridicatul de la calculator…

-Aş vrea clătite.

 Bang! Na-ţi-o pe asta, George, că n-ai anticipat-o! 

-Face mami când vine acasă. E ok? Şi o rugăm să ia şi gem. Până atunci, ai vrea să mâncăm împreună un măr?

-Dacă îl speli tu…

Spăl mărul, continuăm: eu la calculator el cu jucăriile. În tot timpul acesta el cântă, ţipă, se tăvăleşte, iar cântă, mă întreabă chestii. Un deliciu! Zici că aş fi la Disney încercând să fac o operaţie pe creier.

Peste vreo alte 30 de minute îl invit să facem nişte fişe. Aşa e cu grădiniţa online la noi… Facem ce putem să îi ţinem cât de cât conectaţi la ceea ce e important. Cu “mare tragere de inimă” vine. E linişte. Avem treabă amândoi. Primesc notificare pe mail: “Sunteţi disponibili în 15 minute pentru un scurt call?” Şeful. Vrea socializare.

-Auzi, ai chef să faci un puzzle? M-am gândit că l-ar ţine ocupat vreo 30 de minute şi ar fi un win win – el cu treabă eu cu treabă,

-Da, ce super idee!!!

Yes! Sunt plin de idei bune azi, se pare. Întind puzzle-ul pe jos şi ne vedem de treabă. Se deschide Zoom. Apar rând pe rând colegii. Care mai de care mai relaxaţi, proaspăt treziţi din somn, cu cafeaua aburindă pe la nas, într-o linişte minunată. Ei n-au copii, nu stiu cum e. Mie? Mi se zbate un ochi…

După clasicul “Bună dimineaţa, cum sunteţi?”, încep discuţiile despre ce avem de făcut în ziua respectivă. Lumea se aprinde, ne vin idei, toţi suntem concentraţi şi, la un moment dat, se aud chicoteli. Nu sunt atent, notez ceva în agendă. Colegii râd şi nu ştiu de ce. E simplu… Fii-miu, în spatele meu le face feţe feţe. Le face cu mâna, ei îi răspund. 

-Ce faceţi??? Mai stă tata mult cu voi? Că aş vrea să ne jucăm!

Mi se zbate iar ochiul. Mă uit speriat la ambele tabere. Nu ştiu ce să fac, aşa că renunţ. După vreo două minute de chicoteli, fii-miu se plictiseşte şi continuă puzzle-ul. Continuăm şi noi…

După call, am câteva minute de pauză. Ce să fac? Mă uit în jur, haos… Covrigi pe jos, firimituri, să dau cu aspiratorul, zic. Dau! Continuăm. 

-Tudor, noi ce mâncăm azi? Oare ce ne-a lăsat mami bun?

Merg spre frigider şi găsesc un bilet:  “Iubitule, ce zici dacă azi mâncăm pastele acelea bune, bune pe care doar tu ştii să le faci?” Whaaaaaaat?????? Să şi gătesc???? Un fraţior nu o vrea să fac tot eu??? Deschid frenetic frigiderul şi cealaltă opţiune de masă ar fi fost un sandvici cald cu şuncă şi caşcaval. Nu e ok… Paste să fie…

Şi uite aşa, între mailuri, copil plictisit, desene animate şi piese mici, mici infipte în talpă, am făcut şi paste. Ba chiar am avut și un call fără video în care mi-am exersat limba engleză la cel mai înalt nivel amestecând în sos. Au ieşit bine amândouă! Na, să mă şi laud!!!

A venit într-un final şi soaţa:

-Vai, sunt atât de obosită, cred că merg să fac o baie.

 Mă uitam la ea şi nu mai eram decis… Să îi zic să îl dea la medicină sau să îl facă artist? Aproape am plecat după pâine…

Aşa că, dragi părinţi care munciţi de acasă, eu vă înţeleg perfect dacă spuneţi că era mai linişte la birou. Vă înţeleg dacă vă vine să o luaţi pe câmpii şi vă înţeleg dacă vreţi să vă închideţi într-o cameră cu cheia şi să mai ieşiţi de acolo peste câteva luni. Înţeleg şi dacă aveţi acelaşi gând ca mine și intenționați să mergeţi după pâine… Chiar vă înteleg dar sper cu tărie că vieţile noastre şi mai ales ale copiilor noştri vor reveni la normal şi ne vom regăsi iar echilibrul.

Voi? Prin ce păţanii treceţi cu magicul work from home?