Știți vorba asta, nu-i așa? Am auzit-o și noi de la părinții noștri spusă către frații mai mici. Sau de la rudele care-și creșteau copiii într-un stil spartan.
Așa era pe atunci, părinții credeau că plânsul are legătură cu plămânii. Din păcate, mulți părinți aplică și astăzi această metodă. Își lasă copiii să plângă, în scopuri terapeutice, cică. Unii dintre ei chiar exagerează atât de mult cu neintervenția lor, încât copiii ajung să fie roșii de plâns, de spasme și de frustrări.
Hai că poate, uneori, e vorba despre un moft. Copiii se mai alintă, uneori, și vor să atragă atenția prin plânsul lor. În astfel de cazuri, plânsul este, însă, diferit, l-am remarcat. E mai mult un scâncet, însoțit de grimase teatrale.
Dar, când un bebeluș plânge, cu siguranță, nu o face pentru că se alintă. O face pentru că are nevoie de ceva, îi lipsește ceva necesar în acel moment. Plânsul e singura lui formă de a se face oarecum înțeles, de a-și transmite nevoile către părinți.
Iar, atunci, să-l lași să plângă e o mare prostie. Nu o spun eu, ci un mare psiholog clinician- Laura Markham.
Expertul ăstă spune clar: copilul nu are nevoie să-și exerseze plămânii! Nu prin plâns. O poate face mai târziu prin alergări, prin sport, prin joacă. Dar nu prin plâns. Până la urmă copiii care nu plâng nu au și ei plămâni. Aceia nu și-i mai antrenează prin această metodă și sunt sănătoși tun.
Plânsul nu le crește nici autonomia. Sunt părinți care gândesc și așa. „Lasă-l să plângă, ca să vadă cum e viața!”. Nimic mai greșit. Plânsul ignorat de părinte înseamnă scăderea încrederii în copil. „Părinții mei mă ignoră, deci nu mă iubesc.” sau „Pe mine nu mă vrea nimeni pe lumea asta!”.
În plus, spune Laura Marham, spasmele provocate de plânsul ignorat mult timp pot afecta creierul, pot crea traumatisme neurologice. O tensiune foarte mare care acționează mult timp asupra creierului unui bebeluș încă nedezvoltat complet.
„Plânsul spune ceva!”- argumentează psihologul. Copilul acela are o problemă. Nu spune nimeni să sari ca ars tot timpul, la cel mai mic scâncet. Dar un plâns puternic, strident este ușor de depistat. Atunci semnalează o urgență. Iar urgența nu ar trebui ignorată de niciun părinte, oricât de tradiționalist ar fi.
Intervenția rapidă a părintelui aduce binele în sufletul și corpul copilului. O îmbrățișare îi readuce micuțului echilibrul, îl calmează. Prichindelului știe astfel că părinții îi sunt aproape, că se poate baza pe ei. Intervenția adultului îl stabilizează, îi dă siguranță.
Așa că, atunci când cineva vă îndeamnă să vă lăsați copilul să plângă, să strige ca din gură de șarpe, ignorați-l. Mergeți la copil, îmbrățișați-l, liniștiți-l. Și rezolvați împreună problema care îl macină, problema care i-a provocat plânsul.