Doamne, cât de stresați am fost la primul copil! Pff! Privesc în urmă și mă mir cum de nu am făcut vreun atac de cord, ceva. Că atacuri de panică am făcut cu sutele!
Totul trebuia să fie după manual, la liniuță, la virgulă. Parenting, tată! Părinți stresați ca nimeni alții, nervi întinși, sperieturi din orice.
Acum… lasă că merge și așa. Pe bune, zici că nu mai suntem noi. Zici că cineva ne-a luat din casă și a pus pe alții în locul nostru. La fel ca noi fizic, dar mult mai relaxați.
A scris pe perete! Lasă că merge și așa!
A spart un pahar! Lasă că nu e bai!
A furat o ciocolată! E doar una, n-o fi o tragedie.
Cam așa suntem acum. Muult mai relaxați. Nu inconștienți, să ne fie clar! Că ne pasă la fel de mult și de al doilea. Doar că nu mai limităm totul atât de mult. Căutăm să avem un echilibru între nevoia lui de a descoperi lucruri și nevoia noastră de a fi el în siguranță.
Și cumva ne iese mult mai bine ca la primul copil. Râdem mai mult, ne jucăm mai mult. Iar Dan Christian e mult mai liber ca Sophia. Poate prea liber, uneori! 🙂
Adică atunci când îmi fură telefonul și fuge cu el spre toaletă, clar e prea liber. L-a și aruncat de vreo două ori, de a trebuit să bag mâna după el, dar acum, după niște discuții, pare că a înțeles. Sper să-l țină.
Bine, mai e ceva care s-a schimbat și care nu ne-ar mai lăsa să respectăm cărțile de parenting la virgulă: influența fratelui mai mare.
Băi, nene! Dacă nu-i trece o anumită trăznaie prin cap celui mic, sigur îi trece surioarei. Și se înhăitează unul cu altul într-un mare fel. De fapt, cred că, uneori, Soph îl folosește pe DCC atunci când vrea o chestie la care are acces limitat. Îi șușotește la ureche, prichindelul pune în practică.
- Dani, n-ai vrea să ne uităm la desene animate?
- Dani, n-ai mânca ceva dulce?
- Dani, ce zici de o brânzică înghețată de la Danonino?
Și să-l vezi pe ăsta micu’ în acțiune. Are un tupeu fantastic! Mă îngrijorează independența lui, dar îmi și place la nebunie. Știe ce vrea și nu se lasă până nu obține ce vrea.
La frigider a învățat de ceva vreme să umble singur. Își ia un scaun, îl împinge puțin câte puțin. Se cațără și deschide frigiderul. Simplu. A analizat problema până a găsit soluția. Congelatorul nu mai este nici el un secret. Deschide cu talent, scoate brânzica Danonino, ia două porții și se întoarce victorios în sufragerie.
Și ce față face când reușește chestia asta. N-ai cum! Scoate un HA HA din tot pieptul, ca și cum ar fi descoperit o mare comoară. Îi dă și surioarei. Asta îmi place și mai mult. Dacă a plecat în misiune pentru amândoi, nu uită scopul pe drum. Nu ține prada doar pentru el, ci o împarte.
Îi privesc pe amândoi cum devorează porția aia de brânzică înghețată, așezați unul lângă altul, în jurul mesei din sufragerie. Accept mica gustare pentru că are Calciu și Vitamina D pentru dezvoltarea oaselor. Și pentru că e gustoasă. Dar mai ales pentru că e un pas în drumul prichindelului de a descoperi lumea, de a încerca lucruri noi. Fără excese, iar la asta veghem noi. Dar cu îndrăzneală și multă, multă curiozitate.
Și da, merge și așa. Mai calmi cu toții și, uneori, pe lângă liniile impuse de manualele de parenting.