Știți cum e electricianul fără becuri în casă? Dar pantofarul fără pantofi? Sigur ați auzit de ei. Dar ați auzit vreodată de un tată care scrie aproape zilnic despre parenting, își face griji, ridică întrebări, e implicat 100% în creșterea fiului său și dă cu bâta în baltă, de îl ceartă medicul pediatru exact cum și-ar certa propriul copil?
Ei, eu sunt ăla! Da, îmi pun cenușă în cap și recunosc că, uneori, merit să rămân repetent…
Să vă povestesc:
Mi se îmbolnăveşte băiatul, sun medicul, mă anunță că, în după-amiaza respectivă, e la mine la ușă. A și fost. Îl consultă pe prinț, constată, ne scrie reţeta cu tratamentul, după care urmează o discuție liberă despre ce mai face, ce abilităţi a mai dobândit între timp, cât s-a mai îngrășat, cât s-a mai înălțat.
În discuția asta, am ridicat o problemă care pe mine m-a îngrijorat. Și am făcut-o prost. Vi-o redau exact cum a fost:
Copilul pe jos, între jucării, noi împreună cu pediatra pe canapea, lângă el.
– Hai să îi spunem acum doamnei doctor ce faci tu când te superi… Zic eu, plin de mine.
-Ce face când se supără? Mă întreabă medicul uitându-se la el.
-Dacă îi spunem că nu are voie să facă un lucru sau să bage în gură ceva, se dă cu capul de diverse lucruri de prin casă. Nu tare, doar cât să ne atragă atenția.
Am zis lucrurile astea cu voce tare și atunci, pe loc, am realizat ce am făcut. Sunt un… mai bine nu mai spun ce sunt…
Medicul și-a ridicat ochii la mine și avea o privire din care am înțeles că m-ar strânge de gât.
-Te ridici acum și mergem în bucătărie! Mi-a zis-o pe un ton de n-am avut curajul să scot un sunet.
Am mers în bucătărie, am închis ușa și m-am uitat la ea. N-am lăsat-o să scoată niciun sunet că am și început sa vorbesc.
-Am făcut o prostie! Îmi pare rău. Jur că nu mi-am dat seama.
-Da, ai făcut o mare prostie. Niciodată, de acum înainte, dar niciodată să nu îi mai faci observaţii de faţă cu altcineva. Da, pe mine mă cunoaște, suntem prieteni, dar nu suntem familie. Observaţiile se fac strict între voi, între patru sau șase ochi.
-Da, așa e…
Vi se pare ciudată discuția? Nu a fost deloc. Putea să fie mult mai rău și o meritam din plin. De ce? Păi e simplu.
Noi vrem ca odraslele noastre să crească frumos, corect, cu încredere mare în ele, să fie în stare să își asume păreri, lucruri, să fie responsabili și curajoși. Nu vrem să aibă frici, să simtă rușine sau frustrare. Toate acestea le ştirbesc dezvoltarea, îi fac introvertiţi într-o mică sau mare măsură, îi duc în punctul în care au reacţii nefireşti pe care noi părinții, uneori, nu ni le explicăm.
Ei, de asta nu ni le explicăm! Pentru că nu ne trece prin cap că atunci când le facem observaţii de faţă cu un străin sau cu o persoană care nu e mama sau tata, îi facem să se ruşineze, automat nu se mai simt în largul lor și clar nu vor învăța ceva bun din această experiență. Ba chiar se vor înverşuna şi mai mult.
Nu degeaba există vorba că „rufele se spală doar în familie”. E cât se poate de adevărată.
Dacă vă confruntaţi vreodată cu ceva similar, cei mici au reacţii pe care nu le înţelegeţi, nu vi se par fireşti, vreţi să le eliminaţi din comportamentul lor, paşii de urmat sunt clasici, simpli şi la îndemâna oricui.
-
Spune lucruri care nu îţi convin. Înjurături, spre exemplu.
Degeaba îi vei spune să nu mai spună, că o va face şi mai abitir. Treci peste, nu-l băga în seamă şi îi va trece de la sine atunci când va vedea că nu îţi stârneşte interesul.
Cum ajungi în situaţia asta? Păi e clar ca lumina zilei. Când îl auzi vorbind urât prima oară, te şochezi, te panichezi, iar el simte. Şi o face în continuare. Contează mult să te controlezi din timp şi va trece la fel de repede cum a apărut. Asta dacă e mic, mic. Dacă deja te poţi înţelege cu el, poţi să îi explici pe înţelesul lui de ce nu e ok să vorbească aşa.
-
Cazul meu: se dă cu capul de pereţi sau de lucrurile din casă?
Degeaba îi spun că nu e voie, cum am făcut-o deja, pentru că va continua. Şi o va face de fiecare dată când îi spun că nu are voie să se caţere pe mobilă sau să bage în gură cizmele maică-sii. Da, o va face. Soluţia? Am şi găsit-o! Îi spun tare şi răspicat că eu nu vreau să văd aşa ceva şi ies din încăpere. Nu durează două secunde şi e după mine, liniștit.
-
Crede că totul i se cuvine.
Nu, nu i se cuvine. Legea compensaţiei funcţionează în orice. Îşi aranjează jucăriile? Perfect. Primeşte ceva în schimb. Orice. Cu ce va rămâne de aici? Păi va şti că lucrurile nu pică din cer, că trebuie să facă şi el ceva pentru a primi ceea ce îşi doreşte. Îl va învăţa ce înseamnă responsabilitatea, va preţui ceea ce primeşte, va fi mândru de reuşită. Va prinde încredere în el şi în forţele lui.
Și nici la partea cu recompensele nu trebuie să exagerați pentru că trebuie să înțeleagă că și el, chiar dacă e mic, are anumite obligații, ca toți ceilalți din casă.
E important ca în toate să existe un echilibru. E important să îi facem şi pe ei să se simtă importanţi. Cum nouă nu ne place să fim puşi în faţa Marii Adunări şi să fim criticaţi, nu le place nici lor.
Nu uitaţi că ei sunt lipsiţi de apărare. Pentru ei, noi, părinţii, suntem siguranţa lor, încrederea, în noi îşi pun nădejdea. Nu faceţi ca mine! Nu îi dezamăgiţi! Fiţi de partea lor de faţă cu ceilalţi şi veţi creşte copiii pe care vi-i doriţi.
Că le spuneţi în particular ce nu au făcut bine e altă poveste. Discuțiile acestea trebuie purtate în intimitate, strict în familie. Tactul e mama reuşitei în situaţii de genul ăsta. Eu am uitat pentru o secundă şi îmi pare rău şi acum.