Spuneam eu, de mai multe ori, că, atunci când spui “copil” şi mai ales “copil mic”, nu prea ar trebui să ai mari aşteptări. Trebuie să îi explici mult şi el înţelege foarte puţin, trebuie să ai foarte multă răbdare şi de cele mai multe ori în zadar…
Ei bine, M-AM ÎNŞELAT! Am luat şah- mat de la fii-miu cum nu credeam că se va întâmpla prea curând.
Prinţul familiei are abia doi ani şi o lună. E mic. Zice mama, tata, papa şi alte câteva cuvinte, dar încă nu leagă fraza sau măcar propoziţii. Deci, în mintea mea, primul paragraf din text e perfect valabil.
Aşa se face că, într-o dimineaţă, ne trezim, aplic schema caracatiţa pentru a-l schimba de scutec şi haine şi descindem să facem laptele. Ne instalăm în pat ca boierii, el îşi savura lăpticul, eu, lângă el, leneveam. Îşi termină al meu biberonul, se ridică şi fuge glonţ la bucătărie la bolul cu fructe.
-Tati, măi (măr).
-Tati, trebuie să mai aşteptăm puţin că abia ai băut lăptic şi o să te doară burtica dacă mănânci măr imediat.
-Nu, tati! Măi!!!! (măr)
Îl conving cumva că nu e momentul să mâncăm un măr chiar atunci, pe loc, şi ne vedem de treabă. După vreo 5 minute, timp în care eu credeam că a uitat, îl văd că dă fuga în hol şi vine cu o pereche de adidaşi.
-Ce faci, tati? Unde pleci?
-A Bega. (La Mega)
Mi-a răspuns în timp ce încerca cu toate puterile să se încalce. Mai, mai că îl lua cu transpiraţii şi alta nu.
-De ce vrei să cumperi de la Mega?
S-a uitat în ochii mei, puţin nervos că nu putea să se încalce cu adidaşii şi cu o voce tăioasă şi aspră, plină de reproş, mi-a răspuns:
-Măi!!! (măr)
Ce mai era să fac? Am pufnit în râs şi l-am pupat atât de tare cât a crescut şi mândria în mine. Am zis: fie ce o fi şi i-am curăţat un măr. L-a mâncat pe tot şi ce să vedeţi? N-a păţit absolut nimic.
Aceeași zi, spre după-amiază.
Ieşim în parc să ne întâlnim cu copiii. Acolo, o vecină, stătea pe o bancă şi îşi supraveghea copiii. Îl vede pe al meu că se apropie, şi, cum îl îndrăgeşte mult de tot, se dă la vorbă cu el cu “glumele” la ea. Glumele ei ca glumele ei, dar să vedeţi “glumele” lui…
-Ce faci, puiule? Ai venit la joacă?
-Da. Răspunde prinţul cu o voce mai stinsă. Era concentrat să-şi găsească prietenii printre copiii aflaţi acolo.
-Eşti supărat?
-Da.
-De ce eşti tu supărat? Te-a bătut tati? Începe şi râde…
-Da!!! Poc, poc. Şi îşi dă o palmă peste fund.
Femeia se uită la mine puţin ciudat, eu rămân fără replică, mă uit la copil şi vă jur că nu am ştiut ce să spun. Nu l-am atins vreodată, cum să-l bat? Sunt total împotrivă şi atunci nu reuşeam să îmi dau seama de unde ştie copilul meu de bătaie.
Îi explic femeii că nu se pune problema de aşa ceva, ea zice că mă crede. Acum?… nu ştiu exact dacă a fost sinceră. Eu am fost.
Am stat, m-am gândit, am întors situaţia pe toate părţile şi i-am povestit şi soaţei. Noroc cu ea că m-a luminat. Prinţul ştie de bătaie tot din parc… A văzut o altă vecină care-şi altoia nepotul în văzul lumii şi se pare că experienţa l-a marcat. MI-NU-NAT!
El a înmagazinat scena şi şi-o imaginează cum vrea el. “Mintea lor e fascinantă”, mi-am spus. Şi, dacă credeam că mai mult de atât nu se poate, m-am înşelat mai mult decât amarnic!
Aceeaşi zi, seara…
Afară tuna şi fulgera. Al meu în pat, gata de nani. Pe când să închidă ochişorii şi să treacă în lumea viselor, un fulger puternic ne luminează camera şi un tunet asurzitor îl face pe prinţ să sară din pat ca ars. Am încercat să-l liniştesc. I-am spus că norii s-au ciocnit, că se joacă, of câte i-am mai spus. Al meu foc să coboare din pat. Se duce glonţ la sertarul cu medicamente şi scoate de acolo o cremă şi, printre jucării, căuta frenetic ceva.
-Ce cauţi, puiule?
Nici că m-a băgat în seamă. Căuta cu disperare. L-am lasat în pace să văd ce se întâmplă în mintea lui. După câteva secunde vine în viteză la mine. Îmi pune în mână crema şi un pansament.
-Ce să fac, tati, cu ele?
-Luna, buba!
Da, copilul meu era convins că, în urma tunetului, luna s-a ales cu o bubă zdravănă care necesită tratament imediat. El, ştiind ce înseamnă o bubă serioasă, s-a gândit că pe luna asta o doare tare şi noi suntem cei care trebuie să îi sărim în ajutor.
Mă uitam la el fascinat. Ce minte pură, nemărginită pot să aibă copiii ăştia. Cum imaginaţia lor nu are nicio limită, câtă puritate zace în ei. Fascinant.
Nu trece o zi fără să mă uimească şi cred că de aceste momente îmi va fi cel mai dor atunci când va creşte…