Nu credeam că am să uit vreodată urletele disperate ale fiului meu de când era abia de câteva zile pe lume.
Nu credeam că am să uit vreodată momentele în care pur şi simplu nu ştiam ce să fac ca să mai fur 5 minute de somn.
Nu credeam că am să uit vreodată micile detalii cum ar fi: de când începi să îi dai micuţului Vigantol, apă sau medicamente împotriva colicilor.
Nu credeam că am să uit vreodată cât poate fi de mic un bebeluş, cât poate fi de fragil, cât poate fi de firav.
Nu credeam nimic din toate astea. Mi se părea că mi le voi aduce aminte perfect toată viața, că, pe de altă parte, fiecare detaliu îmi este încă viu în minte, că sunt AS la copii mici, că doar am trecut prin asta şi că nimic nu mă poate surprinde.
SURPRIZĂ!!!!
AM UITAT APROAPE TOT!!!!
Am o veste mare, sunt unchi! Unchi de fetiţă minunată. Am plecat să o întâlnesc plin de entuziasm, cu tolba plină de sfaturi, de soluţii, de păreri şi de adevăruri general valabile.
Am ajuns însufleţit şi armele mi-au căzut din tolbă în clipa în care am văzut-o. Bine… văzut-o, impropriu spus… În braţele proaspetei mămici, era un ghem de haine roz, frumoase foc, ca nişte bomboane, iar, în spatele lor, stătea cuibărit un pui. Un pui de om, prea mic pentru viaţa ce-l aşteaptă, prea mic ca să facă faţă singur tuturor lucrurilor care îl înconjoară.
Am simţit cum genunchii mi se înmoaie, cum inima începe să îmi bată cu putere, cum mâinile încep să tremure şi cum privirea mi se împăienjeneşte. Eram complet descoperit, nu mai aveam niciun scut în faţa acelei făpturi lipsite de apărare şi nu mai eram în stare să scot o vorbă.
-Vrei să o ţii în braţe?
Nu eram în stare să reacţionez. Brusc mi s-au derulat în faţa ochilor cele mai frumoase momente pe care le-am trăit eu în urmă cu doi ani şi ceva. Mi-am adus aminte cum l-am auzit pe fii-miu ţipând din sala de naşteri, cum l-am luat în braţe prima oară şi m-am simţit cel mai puternic om de pe pământ, cum i-am dat fără frică să mănânce pentru prima oară, cum l-am schimbat fără ca mâinile să îmi tremure, cum i-am fost martor la primul zâmbet, cum l-am liniştit la primul ţipăt, cum l-am consolat la prima durere şi tot aşa. Acele amintiri erau încă vii. Tare vii.
-Da, aş vrea.
Simţeam transpiraţii reci pe şira sprinării, dar am reuşit. Am luat puiul acela de om în braţe şi nu mai eram la fel de puternic. Eram o… cârpă. O cârpă de şters praful pe care o îndeşi în toate cotloanele de la mobilă.
După ceva vreme şi nu puţină… am reuşit să îmi revin cât de cât şi au început întrebările din partea proaspeţilor părinţi. Mă întrebau lucruri esenţiale despre creşterea unui copil şi, pur şi simplu, nu ştiam ce să le spun deşi am trecut şi eu pe strada asta, m-am lovit şi eu de ele, le-am rezolvat cu brio, dar răspunsurile acolo au rămas: undeva ascunse în minte şi nu puteam să le mai găsesc.
Am uitat ce înseamnă un copil atât de mic, am uitat detalii precum: când trebuie să mănânce, de câte ori pe zi, de câte ori e normal să îi schimbi scutecul, dacă ai voie să îi dai apă, de când poţi să îi dai, cum plânge când îi e foame, cum plânge când îl doare ceva şi toate celelalte.
A fost pentru prima oară când am fost complet dezarmat şi singura mea salvare este că fiecare copil e unic şi fiecare părinte simte ce e mai bine pentru copilul lui.
Poate, după ce îmi mai revin din emoţiile momentului, care încă mă au sub stăpânire, am să găsesc şi răspunsuri la întrebările lor. Până atunci, mă declar un bărbat răpus de sentimente.
P.S Când am ajuns acasă şi l-am luat în braţe pe fii-miu, am avut impresia că, în faţa mea, stă un bărbat, nu un copil. Atât de mare mi se părea.