Am mare, mare nevoie de ajutorul vostru! Vă rog nu mă lăsați la greu. Aveți cumva pe acasă niște valize, trollere sau ceva genți mari, mari? Nu de alta, dar suntem nevoiţi să ne mutăm la Hollywood. Da, da, citiţi bine. Casa Tătar se mută la Hollywood!!!
Ştiţi cum am tot cântat în articolele mele că trebuie să le dăm aripi copiilor noştri, să fim cei care îi îndrumă, cei care trebuie să îi susţină mereu? Păi, pot să mă dezmint? N-am cum… Fii-miu are cele mai mari veleităţi de actor, așa că e musai să îi clădesc cariera încă de pe acum. Așa că, ce mai atâta la deal, la vale, plecăm direct la Hollywood și sunt sigur că producătorii de filme se vor bate pe el. Va fi următorul copil minune al cinematografiei mondiale!
Cum mi-am dat seama de talentul lui, vă întrebaţi? La grădinţă, evident!
Să vă povestesc…
Ne urcăm în mașină şi începe tânguiala: să nu plec, să vin repede după el, de ce trebuie să meargă? Îi explic cu calm, că grădiniţa e servicul lui. Pare să înțeleagă. Ba chiar îmi spune că îi place acolo. Cumva, o dăm la pace.
Ajungem în locul supărător, îl schimb şi ne îndreptăm spre grupă. De regulă nu intru şi despărţirea e mai rapidă, dar acum a trebuit să zăbovesc pe acolo pentru că aveam ceva de plătit.
Bat la ușă. Intrăm. Al meu se tânguia cu jale:
–Peacă, peacă la veici și cineva să vină după mine, da? (Pleacă, pleacă la serviciu şi cineva să vină după mine, da?)
-Iubitul lui tata, normal că vine cineva după tine… Îl iau în braţe, îl pup şi îl mângâi.
-Tudor, ai venit??? Hai să ne spălăm pe mâini şi să ne așezăm la masă. Îngrijitoarea l-a primit cu un zâmbet larg pe faţă.
Cu tânguiala încă în program, s-a dus la baie să se spele pe mâini împreună cu ceilalţi copii. Mie mi se rupea sufletul și iar aveam senzaţia aia stupidă că îmi abandonez copilul. Scutur imaginar din cap și mă apropii de educatoare.
-Bună dimineaţa. Am venit să vă plătesc caietele speciale.
-Bună dimineața, domnule Tătar. Să știți că Tudor e foarte bine. Nu plânge deloc, mănâncă şi doarme foarte bine, ba chiar mă ajută pe aici. E omul meu de bază.
Am zâmbit într-un fel amar. Parcă îmi venea greu să o cred pe femeia din faţa mea ținând cont de faptul că știu cum îmi las la grădiniţă copilul în fiecare dimineaţă. Așa om amărât n-aţi întâlnit vreodată.
-Da, nu știu ce să spun… Sper să fie așa…
–Nu mă credeți? Vă rog să mă credeți! Îi învață pe copii cântecelele pe care le-a învățat cu dumneavoastră acasă, e entuziasmat când colorăm sau lipim, când adunăm frunze dn curte ca să facem tablouri. Se implică, are iniţiativă. Ați crescut un copil minunat, să ştiţi! Aveți de cine să fiţi mândru.
-Da, vă mulțumesc… Am răspuns la fel de neîncrezător…
Și pe bună dreptate eram așa. Fii-mu e ca picătura chinezească în fiecare dimineaţă. Aceeaşi placă, aceleași tânguieli…
Termin treaba cu doamna educatoare și dau să plec. Ei, ce să vezi? Apare fii-miu împreună cu ceilalți copii. Al meu, șef de rând. Vesel? Nevoie mare!
-Ade, Daius, să punem scăunelele să păpăm!!! (Haide, Darius, să punem scăunele să păpăm)
-Ute, vino, aici stăm noi! (Uite, vino, aici stăm noi!)
Organiza al meu pe acolo fără probleme pe toată lumea. Avea la treabă… Nici poveste de tânguieli, supărare sau depresii. ZERO!!!
Mă vede! Se blochează. Se uită la mine şi brusc își schimbă făţuca.
-Peci? Nu peca. Vine cineva după mine? (Pleci? Nu pleca. Vine cineva după mine?)
-Da, iubitule, vin eu după tine.
-Ade, peacă. Peacă la veici. (Haide, pleacă. Pleacă la serviciu).
Și m-a condus până la ușa grupei… Am ieşit cu sufletul strâns și parcă nu puteam să plec de lângă ușă. Stăteam acolo să aud dacă nu cumva plânge. Nimic. În următoarea clipă a ieşit educatoarea după mine.
-Actor să îl faceţi, domu’ Tătar. Actor. Eu așa şantaj emoțional mai rar am văzut.
A început să râdă în hohote, m-a bătut pe umăr și a intrat înapoi la copii.
Așa că, dragi părinți, eu nu mai pierd vremea. Ne mutăm la Hollywood că în al meu copil zace un talent actoricesc imens. Asta e! Bat fierul cât e cald.
P.S: Cum să fac să îmi fie mai bine emoțional? Că mă prinde cu garda jos în fiecare dimineaţă chiar dacă știu că e doar teatru…