“-Vei avea mari probleme la grădiniţă cu fiul tău.
-De ce?
-Nu e foarte sociabil.
-Cum adică nu e sociabil?
-Păi fiul meu merge să se joace cu el şi al tău îl refuză.”
Instinctiv, mi-am întors privirea către fii-miu. Era în vârful unei pante cu alţi doi prieteni de-ai lui, toţi pe biciclete, iar al meu dădea tonul:
-1, 2, 3 şi start!!!!
Şi, la start, luau viteză la vale.
-Cu ăştia doi se joacă? Întreb bona care era încă lângă noi.
-Da, cu ei se joacă.
-Da, atunci e special. I-am răspuns doamnei.
Discuţia a avut loc într-un parc de lângă casă, unde ne petrecem muuult timp. De regulă sunt aceiaşi copii. Se cunosc cam de când erau “nevorbitori” în cărucioare. Băieţelul cu care fii-miu nu vrea să se joace e nou în peisaj şi da, fii-miu îl cam evită chiar dacă sunt de aceeaşi vârstă.
Într-un fel m-au deranjat cuvintele doamnei. Da, recunosc.
Noi, cei mari, îi privim pe cei mici cu dragoste, nu facem diferenţe între ei că sunt mici, au nevoie să fie protejaţi, iubiţi, alintaţi, nu vedem în ei greşeală, nu avem sentimentul de respingere şi nici nu facem diferenţe între ei.
Am ajuns acasă cumva fiert pe întreaga situaţie şi, până a venit soaţa, am zis să port o discuţie cu prinţul casei, să văd unde e problema. Să aflu de ce refuză compania lui Cosmin.
-Ia, zi, tati. Ce mai face Cosmin?
-Face bine, Cosim.
-Te joci cu el, tati?
-Nu.
-De ce?
-Că pige şi nu boşete. (Că mă împinge şi nu vorbeşte.)
-Cum te împinge, tati?
-Aşa. Şi îmi arată că îl ia strâns în braţe şi vrea să îl ridice.
-Şi cum nu vorbeşte?
-Nu boşete, tati. Face ca bebelaşii.
De aici am dedus eu că băieţelul Cosmin, încă, nu are un vocabular prea bogat şi are şi un stil de a se juca ușor diferit faţă de al lui fii-miu. L-am studiat şi în restul zilei. Am plecat în alt parc unde şi-a făcut prieteni imediat fără probleme. S-a jucat, nu s-a ferit de niciunul, nu i-a fost frică, nu s-a ascuns printre picioarele mele de timiditate.
A venit soaţa acasă, i-am povestit întâmplarea şi credeam că o să se enerveze pe doamna aia, credeam că o să aibă o discuţie cu piciul să îl determine să îl accepte şi pe Cosmin în cercul lui de prieteni. Ei, dar ce să vezi? Nevastă-mea, mereu surprizătoare.
-Ei şi ce dacă nu vrea să se joace cu Cosmin?
-Păi cum aşa, măi, iubito? Nu sunt toţi copii?
-Păi, măi, George, tu îi placi pe toţi oamenii din jurul tău? Tu ai ieşi la o bere în oraș cu orice coleg? Cu oricine?
-Nu, dar nu sunt copil…
-Păi fii sigur că nici fii-tu n-ar ieşi la bere cu vreun coleg de-al tău. El se raportează la oamenii de vârsta lui, adică la copii.
N-am fost convins de treaba asta pentru că eu nu îmi aduc aminte să fi avut în gaşca mea de prieteni mici pe cineva pe care să nu-l accept. Eram copii, eram la grămadă. Aşa se face că am sunat o prietenă psiholog pe care o tot întreb una, alta când am o nelămurire. Ce să vezi? Zici că a vorbit cu soaţa înainte. Acelaşi lucru mi l-a zis.
Buuun, ce am învăţat?
- Să nu îmi mai fac atâtea probleme despre fii-miu.
- Să am mai multă încredere în el şi în ceea ce simte.
- Să nu îl oblig să accepte pe cineva de care chiar nu îi place.
- Pe lângă faptul că e copil şi îl tratez ca atare, să iau în calcul că e şi el om, cu sentimente, trăiri şi mai ales păreri. Chiar dacă e mic, ia decizii pentru nivelul lui.
Aşa că, dacă v-aţi confruntat cu situaţii asemănătoare, aveţi încredere în copiii voştri. Ştiu ei de ce sunt reticenţi față de alţi copii… Că deh, nici nouă nu ne sunt pe plac toţi oamenii din jurul nostru.