„Vaaai, dar nu se cade să facă aşa ceva. Al meu în veci n-ar proceda aşa…”
„Al meu nu îşi murdăreşte hainele aşa… „
„Al meu are mare grijă de jucăriile lui. Una n-a stricat.”
„Al meu salută de fiecare dată.”
„Al meu zice: mulţumesc.”
„Al meu zice: cu plăcere.”
„Al meu se şterge la gură după fiecare înghiţitură.”
„Iubire, te rog, dă-te mai uşor pe leagăn. Bravo, mama, nu vreau să te murdăreşti.”
„Dragule, nu e frumos să te uiţi aşa la alţi copii…”
Hai, recunoaşteţi lista de afirmaţii, atenţionări şi falsitate? Sunt sigur că aţi putea să o completaţi mult mai mult după o singură ieşire într-un parc plin cu părinţi şi copii.
Eu o cunosc atât de bine pentru că, recent, am trecut printr-o experienţă „minunată”. Am mers în parc. Clasic. Fii-miu, dinamită. Sus pe tobogan, jos în nisip, sus pe balansoar, jos în nisip. Un du-te-vino haotic dar extrem de distractiv. O mamă se aşează lângă mine:
-Cam agitat fiul dumneavoastră…
-Da, e bucuros că am ieşit în parc.
-Aş muri dacă fii-miu ar fi aşa.
-Cum, aşa? Simţeam că mi se urcă sângele în cap. Puţin de tot, dar se urca.
-Păi el nici măcar nu îşi murdăreşte hainele. Are mare grijă. Uite, nu-l lăsaţi la nisip că se murdăreşte. Uite, se duce şi fiul meu după al dumneavoastră. Aveţi şerveţele umede? Gel antibacterian?
-Nasol, n-am. E apă la cişmeaua aceea. Când termină, îl spăl.
-Vai de mine, câți microbi… Să ştiţi că Mihai al meu ştie să ceară frumos jucăriile. L-am educat bine.
-Ok. Se înţeleg ei cumva.
-Fiul dumneavoastră ştie să zică mulţumesc, cu plăcere?
-Da, normal. Vă poate întreba şi dacă aveţi o zi minunată. (Deja nu mai puteam cu mama respectivă. Săracul copil. El ce vină o avea?)
-Oh, ce frumos. (Nu s-a prins de ironia mea.)
-Şi Mihăiţă al meu lasă fetele să intre primele pe uşă. L-am educat de mic. Mic… are doar 3 ani…
-Da, bravo.
-Al dumneavoastră le are cu manierele?
-Da, normal. Când apare o persoană nouă, îi arată că are unghiile curate.
Nu mai puteam. M-am ridicat şi m-am îndepărtat. Ce credeţi? A venit după mine…
-Mihai al meu a învăţat să mănânce singur. Nu se pătează.
Am cedat!
-Doamnă, al meu nu zice mereu mulţumesc sau cu plăcere. Îi mai scapă. Când se deschide o uşă intră. E mic să ştie că fetele intră prima oară. Îşi pătează hainele când mănâncă şi să ştiţi că a mâncat şi nisip. Nu i-a plăcut.
Am lăsat-o pe femeie cu gura căscată şi dus am fost. Direct la groapa de nisip m-am oprit. Ea? Şi-a luat copilul care a îndrăznit să se apropie de un leagăn pe care căzuseră câteva frunze şi a plecat în viteză.
Aşa e în parc. Care nu-i mai deştept? Care nu-i mai tare ca altul? Care nu-i mai fercheş, care nu-i mai educat şi educabil? Care n-are principii mai sănătoase? Care nu-şi vede copilul fără greşeală? Hai, că baremul sare de 50%.
E trist. E foarte trist… În general, observaţiile acestea muuult prea exagerate, laudele acestea ideatice făcute de faţă cu alţi oameni sunt, din păcate, doar o dovadă că ai în faţă un „părinte tablou”. Eh, de asta mie îmi e frică.
N-am nicio teamă de părinţii care mă ceartă că nu-i dau copilului zahăr, că nu îi dau gumă sau dulciuri sau sucuri carbogazoase. Sunt mulţi, dar nu îmi e frică de ei. Ştiţi, însă, de care îmi e? De părinţii ăştia tablou.
Mor de frica lor. Părinţii aceştia care şi-ar înghiţi copiii dacă ar face un pas spre stânga şi ar fi trebuit să fie făcut spre drepta. Părinţii aceştia, care prin orice fac sunt pregătiţi de poză, de parcă în parc, când toată lumea merge la relaxare, ei merg ca la un casting pentru poziţia de cel mai bun şi mai deştept părinte ever. Ei n-au aflat şi nici nu vor să accepte că nu e un concurs şi că nici măcar nu există miza asta. Nope! Ei sunt 100% siguri că, în caz de concurs, ar lua cupa şi felicitările.
Din păcate, „părintele tablou” e doar un biet părinte care vrea să acopere imperfecţiunile fireşti ale copilului său. Nu e un părinte asumat, nu e un părinte care îşi acceptă copilul cu bune şi cu mai puţin bune (nu există termenul „rele” în ceea ce-i priveşte pe copii).
De multe ori, vorbim despre un părinte căruia îi vine greu treaba cu educaţia, cu noul statut, cu noua viaţă. Şi, de şi mai multe ori, vorbim despre acei părinţi care nu acceptă ca piciul lor să facă greşeli. Ei ce să vezi că ăştia-s cei mai năpăstuiţi. Nu există astfel de copii „perfecți”.
Şi uite aşa, n-ai cum să îi spui unui astfel de părinte că imperfecţiunile acestea, cum ar fi că uită să spună mulţumesc, cu plăcere, bună ziua sau la revedere, că nu îşi pune un şerveţel în poală ca să nu se murdărească, că, la 3 ani, nu lasă fetele să intre primele pe o uşă, sunt normale. Ar fi ca şi cum l-ai dezbrăca în pielea goală şi l-ai arăta lumii întregi. Ar fi ca o demascare sinistră pentru el.
Eh, în preajma lor, mă simt cel mai inconfortabil dintre toate situaţiile care mi-ar putea crea această stare. În preajma lor, atât de “apretaţi”, şi în preajma copiilor lor, total stingheri…
Dar ce să vezi, dragă „părinte tablou”, aceste imperfecţiuni sunt normale! Absolut normale! Şi ştii asta!!!
Ce? La vârsta pe care o ai, nu ţi se întâmplă încă să dai greş cu o friptură? Nu ţi se taie maioneza? Nu te mai ia radarul? Nu te mai ceartă şi pe tine şeful? Ba, io cred că da.
Eh, şi tocmai de asta, permite-i şi copilului tău să nu fie un tablou. Permite-i să fie copil. Permite-i să greşească, să se împiedice, să îşi transforme pantalonii ăia albi într-un gri perfect. Permite-i să fie copil. Lasă-l să trăiască real şi trăieşte şi tu la fel! Tablourile au valoare dacă sunt pictate şi atârnate pe pereţi. Ai amorţi dacă cineva te-ar pune în cui…