Eu înțeleg că ne-am luat pentru totdeauna, dar ne luăm chiar și șosetele între noi?!

Coboară treptele. Eu stăteam tolănit pe canapea, îmi savuram cafeaua. Sophia ronțăia de zor la niște cereale. Era dimineață, înainte să plecăm la serviciu.

Coboară treptele. Una câte una, în ritm normal. În capul meu, însă, ca într-o filmare slow motion.

Coboară treptele. Arăta superb. Coafura făcută. Probabil se trezise cu noaptea-n cap. Aproape de ultima treaptă, se întoarce cu fața către mine și buclele i se rotesc, tot ca în filme. Clar aveam fantezii cu ea.

Purta un pantalon negru, office, o cămașă albă suflecată la mâneci și lăsată pe afară. La brâu avea o curelușă galbenă… așa un dichis feminin.

Era superbă și fanteziile mele continuau. Ce-aș mai fi pupat-o, ce-aș mai fi îmbrățișat-o! Bagă-mi-aș picioarele! Stai puțin! Aia e cămașa mea! Da, cămașa mea cea mai dragă!

Măăă, aia e cămașa mea! Pe bune! Pe bune de o mie de ori! E cămașa MEA! Nu și a ei. Doar a mea! Că ei nu-i vine! Cum, Dumnezeu, i-o fi trecut prin cap? Mda, nu-i stă rău deloc, dar e cămașa mea!

Scandal, iureș, vijelie, furtună! Măi, femeie, nu-mi poți lua cămașa! Nu se poate așa ceva! M-am enervat cumplit și am cerut răspicat explicații.

„M-am gândit să schimb ceva… așa… la nivel vestimentar.”- mi-a răspuns ea cu o nonșalanță de m-a lăsat mut. Mda. Așa… ceva la nivel vestimentar.

Păi și tocmai pe cămașa mea ți s-a pus pata?

„Hai, lasă că nu e mare scofală!” a replicat ea avalanșei de reproșuri din partea mea.

Ba da! E un sacrilegiu, este o pângărire a masculinității mele, este o extorsiune de degajament cumplită! Pe scurt, e nașpa rău!

Vreo săptămână a vrut ceva nou la nivel vestimentar. Da, o săptămână. Nu s-a speriat de mine și a dat iama în șifonierul meu 7 zile. A avut o fază cu cămășile mele.

În săptămâna aceea, am redescoperit cămăși vechi de câțiva ani. Uitasem de ele, nu-mi mai plăceau. Altele n-am avut, căci cele noi erau la ea. Le-am reapreciat și pe cele vechi. Mai mult, ați putea spune că sunt un norocos. Mi-a împrumutat cămășile doar. Nu s-a dus să-și cumpere haine noi, deci a ținut cu casa. Poate fi și asta o abordare, dar tot sacrilegiu se numește.

Am mai prins-o și înainte de alergare căutând prin sertarele mele. Mda, niște șosete sport i-ar fi trebuit. Că la ea nu găsea. Ce să zic… Pe lângă cămăși, asta e pistol cu apă.

Nici acum nu înțeleg de ce ea trebuie să împrumute de la mine. Nu înțeleg și pace. Doar eu nu iau rochii de la ea! Pe bune, acum!

Să nu-mi spuneți că și la voi se-ntâmplă dintr-astea, că nu vă cred! 🙂 🙂 🙂