Are serviciu, de luni până vineri, cu program de la 8 la 16 ca pe vremea părinţilor noştri. Are şi salariu din care cumpărăm doar jucării şi pere. Da, merge la grădiniţă!!!
A fost greu. A fost foarte greu. A fost haos, balamuc! Da, mai mult pentru noi.
În prima zi de grădiniţă, am crezut că mor. Zici că eram maică-sa (sensibilă, grijulie, panicoasă). Cum să îl las acolo? Dar ce mănâncă? Cum mănâncă? Cum doarme el acolo în pătuţul acela mic? Praf am fost.
A trecut prima zi şi am văzut că n-a murit niciunul dintre noi. Ba din contră! După ce a ajuns acasă, a declarat sus şi tare că el se mai duce şi a doua zi. Bine, măi, tată, măi! Păi nu mergem noi la grădiniţă?
Am fost. Da, s-a lăsat cu lacrimi la despărţire, dar a înţeles că e normal şi oricum, după ce am închis uşa după mine şi până la maşină, am şi primit poză de la educatoare. Fii-miu era la masă, aştepta mâncarea, fără lacrimi, fără durere. M-am liniştit.
Eheee, dar ce să vedeţi voi? Când speram eu să nu ne remarcăm prin diverse lucruri nelalocul lor a şi venit peste mine pocinogul…
Vă povestesc.
Urc vesel la 16.30 scările grădiniţei. Abia aşteptam să îl iau pe fii-miu în braţe, să îmi povestească ce a făcut, ce a dres, dacă şi-a făcut vreun prieten. Mă întâmpină educatoarea, o femeie rubensiană, foarte rubensiană. O văd că îmi zâmbeşte complice şi cu un mic aer arogant.
-Bună ziua, doamnă. Zic timid şi cumva sceptic.
-Bună ziua, stimabile domn. Ce faceţi?
-Bine, am venit să îmi iau băiatul. Cum a fost? A mai plâns? A mâncat? Încercam să leg o conversaţie dar, pe undeva, simţeam că ceva urmează să mă lovească.
-Da, totul a fost minunat. Ba chiar sincer de minunat.
-Sincer de minunat? Am ridicat din sprâncene şi îmi venea să o iau de umeri, să o scutur puţin şi să-i spun: “nu mă mai ţine în suspans, zi-mi ce ai de zis!!!”.
-Da, domnule. Sincer de minunat. Am ieşit azi în curte să ne jucăm şi printre altele le-am propus copiilor să facem exerciţii de înviorare. Ştiţi? Aşa mici sunt tare haioşi când îi vezi că încearcă să îşi întindă perfect mânuţele şi picioruşele. Ei, şi când le-am propus eu asta fiul dumneavoastră, total nevinovat, vă rog să mă credeţi, a ieşit în faţa grupului şi mi-a zis aşa: “Tu nu poţi să faci exerciţii pentru că eşti grăsană”.
Acolo mi-a stat inima, acolo mi s-au înmuiat picioarele, acolo am crezut că intru în beton de ruşine, acolo credeam că mă prăpădesc de râs. Simţeam cum faţa îmi e roşie şi ia foc. Pe de-o parte de ruşine, pe de-o parte de cât mă abţineam să nu râd pentru că sincer acum… fii-miu avea dreptate.
-Vai de mine, doamnă, îmi cer mii de scuze în numele lui.
-Doamne fereşte! Nu, să nu faceţi aşa ceva. Eu ştiu foarte bine că are dreptate şi mi s-a părut tare amuzant.
Bărbatul galant din mine a vrut să dreagă busuiocul dar degeaba… Nicio scăpare nu aveam.
-Ştiţi, grăsană îi spunem noi nepoţelei noastre de 10 luni pe care Tudor o iubeşte foarte mult. Dacă v-a spus aşa înseamnă că vă îndrăgeşte.
-Da, sper să ajungem la nivelul acesta.
N-a crezut o iotă din povestea mea. Ştiam…
Acu’ ce mai era să fac? Am luat copilul şi am plecat acasă. L-am întrebat pe copil ce a făcut, dacă i-a plăcut şi îmi făceam în cap un plan prin care să-l fac să îmi povestească şi păţania cu “grăsana”. N-a fost nevoie…
-Cum a fost la grădi? Ţi-a plăcut?
– Daaaaa!!!! Mut, mut. A lâs tale că doma nu poate să facă ezeciţii că e găsană. (Daaaa!!! Mult, mult. Am râs tare, că doamna nu poate să facă exerciţii că e grăsană). Copilul se prăpădea de râs în maşină…
Da, vom mai lucra la capitolul delicateţe, vom mai lucra la capitolul diplomaţie dar cine ştie cât o dura treaba asta? Cert este că sunt convins, dar absolut convins că sinceritatea şi dezinvoltura lui mă vor face să ies de multe ori de acum înainte cu capul plecat dar, totuși, super amuzat din grădiniţă.