
Muncesc mult. Plec dimineaţa devreme şi mă întorc spre seară. Când nu îl aveam pe prinţ prin preajmă, nu mă deranja foarte tare pentru că ăsta era cursul normal al vieţii. Eu munceam, soţia muncea şi weekend-urile le petreceam pe te miri unde. Nu sesizam trecerea timpului la fel.
Pac, a venit prinţul! Universul mi s-a cam dat peste cap. La început, mergeam din inerţie. Ca un robot. Ştiam că asta îmi e menirea: trebuie să muncesc să asigur familiei tot ce are nevoie. Plecam la muncă la fel, mă întorceam la fel, spre seară.
Cum lunile care au trecut, a început să mă deranjeze tot mai mult situaţia asta dar na… ce să-i faci? Bani trebuie să facem cu toţii, de mâncat trebuie să mâncăm cu toţii. Acum, cum spuneam, universul mi s-a cam dat peste cap.
În prima fază am renunţat la toate ieşirile. Băieţii nici nu mă mai cheamă sâmbăta dimineaţa la fotbal. Deja s-au obişnuit că îmi dedic tot timpul familiei. La bere? Nici nu ştiu de când nu am mai ieşit. Bine… cum avem mai toţi copii, la „apucăturile” astea am cam renunţat mulţi dintre noi. Maximum ne adunăm la un grătar în vreo curte şi eliberăm copiii în iarbă, iar noi ne vedem de ale noastre. Da, viaţa de părinte te schimbă şi te schimbă mult.
Am scris eu într-un post câteva citate motivaţionale pentru părinţi. Unul mi-a atras atenţia în mod deosebit şi m-a făcut să mă gândesc la mine, la cum e viaţa mea acum şi cum mă schimb pe zi ce trece tot mai mult.
“Ce înseamnă o investiţie bună? Du-te acasă mai devreme şi petrece-ţi după- amiaza jucându-te cu copilul tău” -Ben Stein
Câtă dreptate are acest Ben Stein. Sincer acum? Ce poate fi mai important decât să îi dedici timpul copilului tău? Nimic! Alergăm în fiecare zi după bani, după succes, după acest mit al reuşitei în carieră şi cu ce rămânem? Cu lucruri. Lucruri care nu ne aduc fericire. Vorbesc ca o femeie? Poate, dar na… avem şi noi bărbaţii momente din acestea mai profunde.
Acum, eu şi soţia nu ne mai aşteptăm în oraş unul pe altul până ne terminăm amândoi treburile. Nu. Cel care termină primul fuge acasă la copil. Mă surprind de multe ori la birou că mi-o ia mintea pe câmpii şi mă gândesc la tot felul de jocuri pe care aş putea să le pun în practică acasă. Mă uit la ceas mult mai des. Timpul trece mai greu. Mă uit pe fereastră, văd că e soare şi îmi e ciudă că în timpul acela aş putea să îl învăţ cum să lovească mingea.
Acum nu mai stau peste program. Nu mă plăteşte nimeni în plus şi nici statuie nu mi se ridică în faţa instituţiei în care lucrez. Încerc să îmi manageriez timpul astfel încât să îmi termin treaba în orele de program. Nu reşesc? Nu mai cred că e un capăt de ţară. Pun pixul jos şi plec acasă.
Mă enervează la culme atunci când trebuie să mă opresc în drum să fac cumpărături. Pe mine a picat asta pentru că, chipurile, sunt mai rapid. Nu o dată, am trecut pe lângă magazin val-vârtej, am ajuns acasă, am luat prinţul şi am pornit spre magazin, chiar dacă singur terminam treaba mult mai repede. Acum şi cafeaua o beau calculat. Îmi pun ceasul să sune mai devreme cu o oră faţă de ora la care el ar trebui să se trezească. Îmi fac tabieturile, apoi, după ce se trezeşte, ştiu că mai am o oră la dispoziţie să ne jucăm până când trebuie să pornesc spre muncă.
Acum viaţa mea s-a schimbat radical şi ador treaba asta. Nu vreau să mă ridic în slăvi, nu vreau să mă aplaude nimeni pentru ceea ce fac dar tare aş vrea ca mulţi alţi taţi să facă la fel. Cunosc “N” bărbaţi în aceeaşi situaţie ca mine pentru care viaţa nu s-a schimbat deloc. Merg pe principiul “o să fac cândva că acum nu am timpul necesar”. Când “o să faci?”.
Uitându-mă la fi-miu realizez că e cel mai de preţ dar pe care ni l-a oferit, mie şi soaţei, viaţa. Nu mai zic „abia aştept să vină vara”, „abia aştept să vină Crăciunul”, „abia aştept să înceapă să vorbească sau să mai crească”. Nu mai aştept nimic. Vreau să mă bucur de fiecare clipă din viaţa lui.
Vreau să savurez fiecare pas făcut înainte, fiecare zâmbet pe care mi-l arată, fiecare hohot de râs şi vreau să mă distrez la fiecare boacănă pe care o inventează sau o face. Vreau să mă bucur de copilăria lui din plin.
Şi cum aş putea să o fac altfel dacă nu fiindu-i alături? Cum aş putea să fiu martorul evoluţiei sale, dacă nu petrecându-mi cât mai mult timp cu el? Eu cred că asta e frumuseţea când ai un copil: să trăieşti cu el şi alături de el. Să te bucuri de ceea ce ai adus pe lume, să nu amâni nimic, să i te dedici, să nu uiţi de tine, de cel de lângă tine, să găseşti un echilibru în toate.
Credeţi-mă! Dacă într-o zi, sau chiar mai multe, ajungeţi acasă mai devreme şi vă petreceţi timpul cu copiii voştri, veţi vedea că am dreptate. Bucuraţi-vă de ei că timpul trece! Trece repede.
P.S În timpul ăsta de când „universul mi s-a dat peste cap”, am învăţat să fac cel mai bun spanac din lume, iar mazăre ca a mea nu găseşti nici la cele mai bune restaurante. Asta însă, într-un post viitor 🙂