Măi, ăștia mici, copiii, sunt capabili de atâta iubire de te și miri unde poate să încapă atâta suflet, sentiment şi dăruire în corpurile acelea firave. Da, ei sunt cel mai bun exemplu că iubirea e tot ce contează în lume.
Când eşti părinte şi simţi cum omuleţul acela te iubeşte cu tot sufletului lui, parcă eşti stăpânul lumii, poţi să duci orice lucru la bun sfârşit şi nimeni nu mai e ca tine.
Uneori noi, părinţii, ne mai luăm cu gândurile, ne mai luăm cu treabă şi nu mai suntem atenţi la lucrurile importante.
Eu, personal, am avut o perioadă puţin mai aglomerată la serviciu şi am fost cam mult timp din zi plecat. Plecam devreme, înainte ca el să se trezească, veneam acasă, obosit, şi dacă îl găseam treaz, găseam totuşi putere să mă joc, să facem baie, să adormim împreună. Cât eram prezent, chiar eram prezent.
Speram să nu simtă că lipsesc mai mult timp de lângă el şi că această perioadă nu îl va marca mai deloc. Ei bine, m-am trezit zilele trecute cu telefonul sunând. Eram super concentrat la un raport în laptop, mi-am aruncat ochii pe ecran şi am văzut numărul soaţei. “O sun eu imediat înapoi, doar să termin asta”, am gândit.
Insista. Telefonul îmi vibra pe creier şi cumva nervos pe situaţie, pe faptul că îmi dispare concentrarea, că sunt contratimp, că sigur vrea să îmi spună să iau mere în drum spre casă, l-am luat de pe masă şi am răspuns pe un ton apăsat, ca să înţeleagă că nu am foarte mult timp.
-Alo! Alo!
-…..
-Alo, iubito! Chiar nu am chef de glume. Ce e?
-….
-Alo! Alo!
-Tata, a ubi, a iubi!
Asta am auzit de la celălalt capăt al firului. Fii-miu a pus-o pe soţie să mă sune ca să-mi poată spune că mă iubeşte. A fost pentru prima oară când fii-miu mi-a spus că mă iubeşte.
Nu m-am simţit atât de copleşit în viaţa mea. Absolut niciodată.
M-am topit tot, simţeam cum mă scurg de pe scaun, pixul mi-a căzut din mână, mă uitam la ecranul laptopului şi abia puteam să respir. Aşa emoţie, vă jur, în viaţa mea nu am trăit. Nici când mi-a spus soaţa că acceptă să-mi fie soţie n-am fost aşa şi credeţi-mă… m-am luptat cu ea.
Acestea fiind spuse ce mai era de făcut? I-am spus şi eu că îl iubesc şi de la celălalt capăt al firului aud:
-Tata, bobo, aco’.
În traducere liberă: “Tata, adu-mi bobo acum!”. Păi după aşa declaraţie, după aşa eveniment puteam să îl refuz? Nu puteam… Am minţit frumos la serviciu că am o urgenţă acasă, oamenii m-au înţeles şi am plecat. M-am oprit la un magazin, am cumpărat o cutie de brânză, pentru că asta înseamnă încă “bobo” pentru el şi m-am dus glonţ acasă.
Fericire mai mare pe el n-am văzut. Da, mi-a simţit lipsa în ultima perioadă şi da, îmi pare rău.
Dragilor, până la urmă, ceea ce contează e chiar lângă noi. Ştiu că uneori ne ia valul la serviciu, ştiu că uneori nu putem să stăm atât cât ne-am dori cu cei dragi şi mai ştiu că, la supermarket, nu putem cumpăra un coş plin doar spunând cât de mult ne iubim copiii sau spunând cât de mult timp petrecem cu ei, însă, e important să facem tot posibilul să fim acolo.