Au trecut anii. 2, 5, 10. Și parcă a devenit ciudat, cumva, așa… nepotrivit, nefiresc să-i mai spui că o iubești, sau că-l iubești.
De ce oare?
La începuturile voastre, aveați stomacul plin de fluturi și erați de-a dreptul grețoși de iubăreți. Cei care treceau pe lângă voi pe stradă întorceau capul să nu mai vadă atâta dulcegărie. Doamne, și de câte ori îi spuneai că o iubești. De șapte milioane de ori pe zi. Ba chiar, uneori, noaptea, deși dormea, îi spuneai la ureche toate astea. Nu conta că nu te aude. Simțeai că o iubești și doreai să-i transmiți asta prin toți porii tăi.
Apoi a trecut timpul. V-ați așezat. La casa voastră. Au apărut copiii. Și sunteți fericiți. Aveți o relație “sedimentată”, așa cum mi-a spus-o soață-mea în urmă cu ceva vreme.
Dar, acum, “te iubesc”-ul ajunge la copii. S-a întâmplat ceva, pe drum, și toate cuvintele astea dulci se duc doar spre cei mici. Cu alt sens, cu altă profunzime, o altă dragoste. Dar într-o singură direcție.
Da, cumva, nu vi se mai pare atât de firesc să vă declarați dragostea. Ea există, acolo, încă în sufletele astea. Altfel n-ați fi fericiți. Dar “te iubesc”-urile au dispărut dintre voi. Pur și simplu. Nu știți de ce. Doar că, într-o zi, vi s-a părut ciudat să le mai spuneți către adultul de lângă voi.
Bine, mai sunt excepții. De ziua ei, a lui, de Vallentine’s Day, de Anul Nou etc. Dar, tocmai pentru că le auziți atât de rar, vi se par și mai ciudate declarațiile astea.
Sau, uneori, sunt ca niște dueluri între voi. O spune unul. Așa, mai degrabă ca un pariu cu el că poate să mai pronunțe cuvintele.
Te iubesc!
Și o privește mândru, cu sensul că “Uite, eu am reușit. Tu?”.
Pe vremuri, însă, nu îți trebuia replica ei. O spuneai pur și simplu, doar pentru că sufletul îți era plin de “te iubesc”-uri și trebuia să le verbalizezi, să te audă lumea toată.
Bine, fie! Îți răspunde ea. E mândră, și-a adus aminte de tinerețe, când nu accepta condiționarea și nu se lăsa ușor.
Îți vede fața îmbufnată. “Mda, eu totuși am spus-o. Suntem căsătoriți de ani de zile, tu chiar nu mai poți?”
Și atunci, printre dinți, aproape în șoaptă, o spune și ea. Oarecum forțată.
Bine, te iubesc și eu!
Mda. Nu știu ce s-a schimbat între voi, între noi. Au trecut anii. Mulți. Și avem copii. Și suntem fericiți. Dar, cumva, am pierdut “te iubesc”-urile pe drum. Nu știu dacă e mai bine sau nu. Până la urmă, de multe ori, cei care și le spun nu cred cu adevărat în ele. Iar noi avem dovada dragostei dintre noi: o familie faină, cu copii, o familie care a rezistat ani în șir și care a trecut peste toate. Peste greutăți pe care cei cu multele “te iubesc”-uri le-au găsit prea mari. Ei sunt acum istorie, în alte cupluri sau singuri. Noi tot acolo.
Dar poate că e nevoie de mai multe “te iubesc”-uri și la noi, ăștia sedimentații. Așa venite din senin, pe nepusă masă, ciudate, desuete, bolnăvicioase de prea multe dulcegării, de să se uite copiii noștri la noi și să zică, atunci când ne pupăm, că suntem niște boșorogi libidinoși sau cel puțin “scârboși”.