Zilele trecute, educatoarea ne anunță că joi va organiza un atelier pentru copii și părinți. Ei fac chestii dintr-astea la grădi și sunt destul de interesante. Încearcă să-i facă pe părinți să petreacă timp cu copiii lor, să îi implice în activitățile lor și să le întărească relația.
Am fost la toate atelierele de până acum. Chiar n-am vrut să ratez vreunul. La acesta urmau să creeze niște borcane decorative. O chestie simplă, fără mare bătaie de cap, dar munca împreună cu copilul era importantă.
La atelierul ăsta am spus „pas”. Era pe bază de înscriere și am anunțat educatoarele că Sophia nu va participa. Aveam o zi infernală, cu evenimente seara, la care eram obligat să particip. Deja vorbisem cu o prietenă să o ia ea pe Soph de la grădiniță. Nici măcar nu puteam ajunge să o iau. Sunt convins că și voi treceți des prin astfel de situații. Asta-i viața, suntem foarte ocupați și apelăm la prieteni câteodată chiar și în chestiuni legate de copiii noștri.
Eu eram împăcat cu situația și îi explicasem și Sophiei, care, înțelegătoare ca de obicei, nu comentase.
Pe la 10 dimineața, mă sună însă educatoarea: „Știți, noi ne pregătim de atelierul de seară, cu borcanele. Toți copiii lucrează la ele, doar Sophia nu participă și este foarte tristă. Vă rog să o lăsați, să-i dăm și ei un borcănel. Vom sta noi cu ea și la atelier, să aibă și un adult cu care să facă echipă.”
Am trăit două sentimente diametral opuse în același timp. Pe de o parte, eram foarte încântat de ajutorul oferit de educatoare, pâinea lui Dumnezeu, auzi să stea ele cu copilul meu, deși n-aveau nicio obligație, doar ca să fie ea fericită. Mi s-a părut foarte fain și le mulțumesc public pentru asta.
Pe de altă parte, m-a lovit suferința. Nașpa sentiment. Copilul meu va fi singur la acel atelier, toți ceilalți vor fi însoțiți de părinți. Al meu va sta cu educatoarele.
Am acceptat, însă, propunerea pentru că îmi doream ca, măcar parțial, să rezolv tristețea copilului. Așa că Sophia s-a apucat și ea de pregătirea borcanelor și a zâmbit imediat.
Toată ziua m-am gândit cum naiba să fac să ajung la atelierul ăla. Era aproape imposibil. Multe întâlniri, ședințe și evenimente programate și confirmate.
Măi, dar AM AJUNS!!! Am anulat sau amânat tot ce s-a putut, m-am dat peste cap rău, am dat pe repede înainte anumite lucruri, am condus ca nebunul prin oraș, dar AM AJUNS!
La 18.05 intram în clasa de la grădiniță. Sophi era cu spatele, la o măsuță și lucra cu una dintre educatoare. Unii părinți ajunseseră deja, alții nu.
Când am strigat-o, a sărit pur și simplu în sus de bucurie. Și s-a aruncat în brațele mele. „Tati, tati! Știam că ai să vii! Mereu reușești!”. Exact asta mi-a spus. Ne-am continuat seara făcând acel borcan decorativ, alături de ceilalți copii și părinții lor.
Sentimentul de împlinire pe care l-am avut nu poate fi comparat cu nimic. Nu poate, pur și simplu! E mai presus de orice contract încheiat, de orice audiență tv făcută în carieră. E mai mult ca orice.
I-am confirmat copilului că părintele lui îi este alături atunci când el are nevoie de el. Nu i-am dezamăgit așteptările, nu i-am știrbit fericirea alături de mine. Știe că se poate baza oricând pe mine, pe prezența mea. Că sunt alături de ea!
Dragii mei, știu că, de multe ori pare imposibil să fiți alături de copiii voștri. Dar nu e, vă garantez. După experiența asta, chiar cred că totul e posibil. Nu e nevoie să fiți amândoi părinții. E suficient ca măcar unul să fie acolo. Copilul are nevoie de voie, nu trebuie să se simtă abandonat chiar dacă are părinți.
Fiți acolo când chiar au nevoie de voi!
Și dați [play] clipului ăstuia ca să înțelegeți mai bine.