Ultima lună m-a făcut să-mi dau seama că suntem niște supraoameni. Da, părinții sunt niște supraoameni. Am citit în tinerețe Supraomul lui Nietzsche, dar, de fapt, adevăratele ființe cu superputeri există printre noi și sunt chiar părinții.
Am crezut că nu vom reuși. Au fost momente când cădeam din picioare. Aproape leșinați, ne târam spre pat. Și nu ne doream decât liniște. Somn. 2 minute măcar.
Dar începea iar să plângă. Și iar. Fii-miu a avut colici aproape din prima clipă. Așa că a ținut-o într-o lungă serie de crampe. Și ni se rupeau sufletele la fiecare scâncet. Îl țineam în brațe. Cam tot timpul. Strâns. Burtă pe burtă. Sau îi cuprindeam burtica lui cu mâinile mele și mă rugam să adoarmă. Toată noaptea.
O lună întreagă mami aproape nu a ieșit din pijamale. Oricum era pe post de stație mobilă de lapte. Alimentat exclusiv la sân, copilului i se făcea foame des. Și o luam de la capăt. Foame, sân, colici, dureri, plâns, legănat, luat în brațe, somn. Puțin. Și iar și iar. De câteva zeci de ori în 24 de ore.
În luna asta, râgâitul bebelușului a fost cel mai dorit sunet. După ce-l auzeam scoțând sunetele astea, ne linișteam. Măcar puțin. Și aplauze la analiza scutecului. Tare ciudați mai suntem noi, părinții. Să ne bucurăm la niște chestii absolut scârboase! Dar… realizăm că bebelușul are nevoie de ele.
Apoi cântarul. Când îl cântărești, se face liniște deodată. Nimeni nu mai vorbește. Nici musca nu se aude. Sunt câteva zeci de secunde încărcate cu tone de emoții. Apoi răsufli ușurat. Hai că e în grafic! Bravo, tati! Dacă nu a luat suficient în greutate, încep problemele. Pediatru, tratament, griji. Am avut noroc. Al nostru mănâncă de sparge. A luat un kg în prima lună. E prea bine.
În tot acest timp, sora mai mare avea nevoie de atenție. Multă. Mai multă decât de obicei. Ca să nu simtă că pierde ceva, că n-o mai iubesc părinții, că fratele mai mic i-a acaparat cu totul. Altfel crize. De gelozie.
În prima seară cu mami în spital, a plâns în hohote că ea a trebuit să meargă acasă, iar bebele a rămas cu maică-sa. Am liniștit-o. Greu. Cu multe discuții. Cu timp petrecut doar cu ea. Cu momente de ieșeală în oraș doar noi. Chiar și așa, după o lună, simt că mocnește în ea o mică invidie. Nu și-o dorește, își iubește frățiorul, dar inconștientul e mai presus. Mai trebuie să treacă timp și pentru ea.
A trecut doar o lună. Atât de puțin, dacă stai să te gândești că grijile părinților sunt pe viață. Jur că nu credeam că vom reuși nici măcar atât. E greu, foarte greu. Și mai e mult până vom intra într-un minim echilibru.
Nu mă aștept la minuni. Am experiența de la primul copil. Nu va fi mai simplu. Din contră, e mult mai greu. Am îmbătrânit noi, părinții.
Dar am trecut de prima lună. Deci putem!
Și e mișto! Tot haosul ăsta, tot greul ăsta, toate nopțile nedormite, toate grijile, totul e mișto. Mda, noi, părinții, suntem cele mai masochiste ființe de pe planetă!