Am dat peste clipul ăsta pe youtube. Foarte, foarte mișto mi s-a părut. Mie, adultul de 38 de ani. E făcut de Asociația Berarilor în cadrul campaniei “Alcoolul nu te face mare”. E o campanie care se desfășoară de câțiva ani, iar în 2019 au venit cu clipul ăsta, în încercarea de a fi pe placul tinerilor și a-i face să conștientizeze că, la vârsta lor, n-ar trebui să consume alcool. În paralel, cei din asociație merg în școli și le povestesc elevilor despre efectele adverse ale etanolului.
În clip, niște adulți cântă trap. E genul de muzică ce le place adolescenților de azi. Evident că “boșorogii” din clip nu se pricep la așa ceva. Cum nici tinerii n-ar trebui să se “priceapă” la alcool. Repet, mie mi s-a părut genială ideea. Totuși, citind comentariile clipului, am realizat că sunt destui tineri care refuză orice dialog pe acest subiect. Dau cu hate, înjură, sub siguranța pseudo-anonimatului, și declară “laim” orice mesaj care vine din partea unui adult în privința stilului lor de viață. Că știu ei mai bine, că boșorogii oricum nu-i înțeleg și că fuck-off cu orice sfat, că așa sunt ei și cu asta basta !
E clar că există o prăpastie între generații. E clar că adulții au probleme în a înțelege tânăra generație, iar că cea din urmă nu are răbdare să asculte.
Cum ai putea convinge un adolescent să renunțe la alcool sau să nu se apuce de băut? Vin în fața ta, dragă tinere, dezbrăcat de secrete și de idei preconcepute. Îți voi povesti ce am pățit eu din cauza alcoolului, la vârsta ta. Doar îți voi povesti. 100% sincer. Iar tu vei lua deciziile care ți se par potrivite. Doar tu!
O zi nefastă din primăvara lui ‘97
Au trecut 22 de ani de atunci. Și n-am scris până acum despre asta. Încă mă doare.
Eram clasa a X-a, în liceul militar. La Breaza. Intrasem în liceu în primii șase, la o concurență de vreo 15 pe loc. Așa fusesem instalat șef de clasă. Eram foarte mândru de titulatura asta, era prima mea funcție în viața cazonă. Eram șeful celorlalți 35 de colegi.
Dar, pentru că avem 15 ani, căutam să fiu și un șef de gașcă. Unul de-ai lor, cu ei și la bune și la rele. Și, Doamne, câte rele mai făceam! Deși vorbeam de o unitate militară, consumul de alcool era frecvent. Cumva, săream gardul și mergeam la barurile din oraș sau ne cumpăram de la chioșcuri și beam, pe ascuns, în cameră. Și ni se părea cool. De fapt, pe vremea aia nu aveam acest cuvânt în vocabular. Era mișto, era de gașcă, era camaraderesc. Și beam! Să ne uităm amarul că eram închiși în unitate, că profesorii erau nașpa, că trebuia să ne trezim la 6.00 zi de zi, că nimeni nu ne înțelegea. Chestii de adolescenți rebeli. Da, am fost și eu ca tine, dragul meu! Sau, pur și simplu, beam că așa ne îndemna anturajul. Sau pentru gust. Fără vreun motiv anume.
În acea vineri, aveam permisie. Urma să ajung la Focșani, la părinții și prietenii mei din copilărie. Am plecat șapte din unitate, în gașcă. Eram toți, în uniforme. Tineri, mândri, frumoși. În drum spre trenurile care urmau să ne ducă acasă, ne-am luat „ceva” pentru drum. Niște lichior ieftin, cred. Ceva de amețeală, fără o pagubă mare în buzunar.
Am băut cu toții în trenul de la Breaza la Ploiești. Vreo oră de veselie și sticle golite. Apoi ne-am despărțit. Eu am luat trenul spre Focșani, alții spre Buzău, alții spre Mizil.
Duminică seara, când m-am întors la liceu, am aflat că Paul murise. Nu aveam telefoane mobile, instagram sau facebook pe vremea aia, veștile se aflau mai greu. Paul era unul dintre colegii mei, un tânăr de 15 ani, frumos, puternic, liber, rebel. Ca mine. Dar murise. Nu mai era. Aproape de Mizil, a deschis ușa trenului și a încercat să facă o trăznaie. Să se agațe nu știu cum de tren. Și a căzut. A murit pe loc. Avea 15 ani. Și era foarte, foarte beat.
De acolo a început iureșul. Pe de o parte durerea imensă. A părinților lui, a noastră, a colegilor. Pe de altă parte controalele, măsurile coercitive. Pedepsele.
La o săptămână de la tragedie, eram unul dintre cei care-l purtau pe umeri pe Paul. În sicriu. Țin minte că cimitirul era pe un deal. Ploua torențial și era mult noroi. Bocancii se scufundau, haina militară se murdărise, umărul pe care presa coșciugul mă ustura, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie. Paul nu mai era.
La alte câteva zile, cei șase care fusesem implicați în escapada din vinerea fatidică eram în fața Consiliului liceului. Era instanța care conducea unitatea militară și școlară. O asociere de cadre militare și profesori. Părinții noștri fuseseră chemați și puși în spatele sălii.
Nimic nu m-a durut mai tare în viață ca lacrimile care curgeau pe obrajii tatălui meu. Om simplu, muncitor, sărac. Umilit de faptele copilului lui, de care, până atunci, fusese mândru tare. Dintr-o dată, niște străini- ofițerii din conducere- îi spuneau tatălui meu cât de rău sunt, ce tâmpenie am putut să fac și că trebuie să fiu exmatriculat. Dintr-o dată, toate rezultatele mele excepționale la învățătură erau șterse cu buretele, aruncate la gunoi.
Nu am înțeles cât de gravă fusese fapta mea decât după ani buni. Atunci, nu pricepeam. De ce să fiu exmatriculat, doar nu-l aruncasem eu din tren pe Paul? Ce mare scofală făcusem? Băusem puțin și apoi plecasem pe drumul meu. Nici măcar nu fusesem prezent la momentul tragediei.
Totuși, eu ar fi trebuit să fiu un exemplu. Eram șeful clasei și trebuia să fiu nepătat, impecabil. Trebuia să stopez acele gesturi încă de la început, să mă opun consumului de alcool. Asta pretindeau de la mine ofițerii respectivi. Dar eu eram doar un copil rebel, luat de valul anturajului, apăsat de o responsabilitate prea mare.
Dirigintele a căutat să aplaneze conflictul, să mă salveze. Nu să mă absolve de vină, ci doar să mă mențină în liceu. Eram, totuși, vinovat. Dar considera că e păcat ca liceul să piardă un elev atât de bun la învățătură. Și spera să mă reabilitez cumva, în timp.
A convins Consiliul să accepte doar scăderea notei la purtare. La 6. Da, mi-au dat 6 la purtare. Cea mai mică notă pe care mi-o puteau da, fără să fiu exmatriculat.
Am scăpat, dar am fost la doar un pas de a-mi distruge viața. Exmatricularea e un lucru groaznic pentru un elev.
Totuși, deși am rămas în liceu, din cauza acelui moment de teribilism, am dus-o foarte greu până la terminarea lui. A trebuit să spăl toalete, să smulg iarba dintre borduri, să fac plantoane. A fost groaznic. Mult mai puțin, însă, față de ce a pățit Paul.
Voi ține minte toată viața acele imagini: Paul în sicriu, bocancii scufundați în noroi, lacrimile de pe obrajii tatălui meu, șasele de la purtare din carnetul de note, toaletele murdare pe care le-am curățat, liniștea din miezul nopții, când toți dormeau, iar eu trebuia să stau treaz și să număr bocancii de pe rasteluri.
Sper că ai avut răbdare să citești până la capăt, dragul meu adolescent. Dacă da, sper, din tot sufletul, ca, atunci când vei duce sticla la gură, să te mai gândești puțin. Măcar un pic! Pentru că, sincer, alcoolul nu are cum să te facă mare!